Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie: „Dumnezeu caută să scoată la lumină comoara ascunsă a omului, pentru că El vede frumusețea din adâncul inimii noastre strălucind”

După izgonirea lui Adam din Rai, acesta a constatat că păcatul a prilejuit ruina vieții spirituale, pentru că a atras întunecarea conștiinței, încât sufletul său rătăcea în haosul propriilor stări, se îneca în fluviul propriilor pasiuni, pierzându-și capacitatea de a distinge păcatul de virtute.
Însă Dumnezeu nu dorește „moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu” (Iezechiel XXXIII, 11), iar modul în care Dumnezeu a lucrat mântuirea este mai presus de cugetul omenesc, așa cum sunt și gândurile Lui, și căile Lui (Isaia LV, 8). Dumnezeu ne-a iubit așa cum numai El Însuși o putea face și, de aceea, scumpă este înaintea Domnului și iubirea între oameni, de care este legată și iertarea păcatelor. „Dacă veți ierta oamenilor greșelile lor, zice Domnul, va ierta și vouă Tatăl vostru cel ceresc. Iar dacă nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (Matei, XIV-15). Sfântul Siluan Athonitul spune că Dumnezeu va păzi lumea cât timp vor exista în lume iertarea și iubirea aproapelui, dar când acestea vor dispărea cu totul de pe fața pământului, atunci lumea va pieri în focul dezbinării atotcuprinzătoare.
Ne cere Dumnezeu să iertăm păcatele, pentru că El, în iubirea Sa nesfârșită, este Cel Care iartă păcatele, în mod real și imediat, în sensul că nu amână iertarea pentru un moment dat, la sfârșitul vieții. Celor care se pocăiau pentru păcatele lor, Domnul Iisus Hristos nu le făgăduia iertarea pentru un alt timp, ci le-o dăruia pe loc, de îndată: „Fiule, iertate îți sunt păcatele tale!” (Marcu II, 5). Iar dacă nouă ne cere Dumnezeu să iertăm greșelile aproapelui nostru, înseamnă că și 
Dumnezeu îi iartă neîncetat pe aceia care vin la El cu inimă smerită și care își spală întinăciunea păcatelor cu lacrimi de pocăință.
Sfântul Dumitru Stăniloae spunea că „iertarea reală a păcatului, ridicarea reală de pe conștiință a răului făcut cuiva, vindecarea reală a rănii lăsate de el în conștiință, e o faptă pe care numai Dumnezeu o poate face. El îți dă liniștea conștiinței pentru veci. Și prin aceasta îți dă adevărata libertate. În faptul că omul poate ierta și el, sau că simți și iertarea de la el ca pe o despovărare, ca pe o vindecare, se arată că Dumnezeu lucrează prin omul care iartă, că el a devenit în adevăr asemenea lui Dumnezeu, sau că e chipul lui Dumnezeu, având pe Dumnezeu în sine”.
Ne încredințăm, așadar, că Dumnezeu caută să scoată la lumină comoara ascunsă a omului, pentru că El vede frumusețea din adâncul inimii noastre strălucind, iar această strălucire duhovnicească trebuie să o păstrăm pe chipul nostru și pe perioada postului, fapt pentru care îndeamnă: „Iar voi când postiți nu fiți triști ca fățarnicii; că ei își întunecă fețele ca să arate oamenilor că postesc” (Matei VI, 16), adăugând: „Iar tu, când postești, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău care este în ascuns. Iar Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” (Matei VI, 17-18).
Calea mântuirii presupune, de cele mai multe ori, un efort ascetic îndelungat, pentru ca prin pregătirea specială omul să dobândească, în unire cu Hristos, bucuria vieții veșnice. Această pregătire se înfăptuiește în mod deosebit în perioada postului, care a fost instituită de Dumnezeu în Rai. În starea harică a Raiului, postul, ca realitate a comuniunii omului cu Dumnezeu, însemna de fapt păstrarea fericirii și curăției, a nevinovăției în care protopărinţii Adam şi Eva trăiau. Postul însemna o „păzire şi lucrare a Raiului”, concentra voinţa şi mintea în comuniunea cu Dumnezeu. Către strălucirile asemănării cu Dumnezeu împlinim și noi această rânduială a postului, pe care o privim drept mijloc de biruinţă asupra păcatelor şi patimilor, dar și prilej de a urca, smeriți, pe calea virtuților, spre a ne împărtăși de bucuria Învierii”.