Nașterea Domnului, taina negrăită a bunăvoirii lui Dumnezeu

 

Întruparea Fiului lui Dumnezeu este temeiul credinței noastre și semnul bunăvoinței dumnezeiești pentru fiecare făptură omenească. Creația întreagă se minunează de coborârea lui Dumnezeu la noi și nicio minte nu poate cuprinde taina Nașterii lui Hristos, Mesia Cel vestit și așteptat de prooroci.

Dumnezeu în trup S-a arătat, Mântuitorul sufletelor noastre! Răsărit-a Hristos ca un Soare înțelegător al dreptății și steaua L-a arătat încăput în peșteră pe Cel neîncăput (1). „Cerul și pământul s-au unit astăzi, născându-Se Hristos. Astăzi Dumnezeu pe pământ a venit și omul la cer s-a suit. Astăzi este văzut cu trup pentru om, Cel din fire nevăzut” (2).

Săvârșind iconomia bunăvoirii lui Dumnezeu și plinind toate cele proorocite odinioară, Mântuitorul Hristos a umplut cerul și pământul de slavă, a unit cele cerești cu cele pământești prin Nașterea Sa și a devenit izvor al bucuriei celor care-L slăvesc pe Dumnezeu.

Cuvântul cel mai presus de fire „S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan I, 14). 

Fiul, Cel născut în peștera Betleemului, este Acela întru Care Tatăl a binevoit (Matei III, 17), iar taina Întrupării Sale ne înalță sufletește către rânduiala „cea bineplăcută și desăvârșită” a Preasfintei Treimi (3), către planul preabun și negrăit în legătură cu lumea, pe care Dumnezeu l-a avut înainte de toți vecii. Dumnezeu din veșnicie a voit îndumnezeirea omului, „căci spre aceasta ne-a și făcut, ca «să ne facem părtași dumnezeieștii firi» (II Petru I, 4) și ai veșniciei Lui” (4). Îndumnezeirea omului este voia cea dintru început a lui Dumnezeu, „taina cea din veac ascunsă” (Efeseni III, 9) și de îngeri neștiută (5), „lucrarea cea tăcută a iconomiei, pe care, împlinind-o prin întrupare, Fiul Cel Unul Născut a descoperit-o, făcându-Se Înger al marelui Sfat dinainte de veci al lui Dumnezeu” (6), cum învață Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Taina bunăvoirii lui Dumnezeu s-a împlinit prin arătarea „bunătăţii şi iubirii de oameni a Mântuitorului nostru” (Tit III, 4), Care, „neschimbându-Și firea, S-a făcut părtaș frământăturii noastre” (7), născându-Se din Preacurata Sa Maică, care devine hotarul dintre creat și necreat, sfeșnic al Luminii dumnezeiești, vistieria bunătăților și mijlocitoarea nenumăratelor daruri. 

 

Împăcându-ne cu Sine, Dumnezeu ne-a chemat la cea mai înaltă demnitate, aceea de a deveni fii ai Săi după har. Nașterea lui Hristos este începutul nașterii noastre întru veșnicie, prima răsuflare de libertate și curăție, prima glăsuire de bucurie și nădejde după ce am ieșit din pântecele nefiresc în care ne ținuse păcatul și neascultarea. „Cerul și pământul, astăzi, după prooroci, să se veselească! Îngerii cu oamenii duhovnicești să prăznuiască! Iar noi să-I aducem laude cu buze nevrednice, că a venit Așteptarea neamurilor, a venit și ne-a mântuit din robia vrăjmașului” (8). Fiul lui Dumnezeu a venit în lume „ca să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei XX, 28), după cum mărturisește Sfântul Apostol Pavel: „întru El avem răscumpărarea prin sângele Lui şi iertarea păcatelor” (Efeseni I, 7). Aceasta pentru că, prin Întrupare, Mântuitorul Hristos a restaurat „frumusețea cea dintâi” a omului, întrucât, Adam, prin păcatul strămoșesc, a stricat chipul dumnezeiesc din el. Protopărinții Adam și Eva au pierdut vederea curată spre făpturi, încât schimonosirea întregii creații s-a arătat prin moarte și stricăciune, iar noi, simțindu-ne ca niște străini ce rătăceau prin întunericul singurătății, ne-am îndepărtat de Cel ce ne călăuzea spre casa părintească a Raiului.

De aceea, „văzând Ziditorul pe cel căzut pentru neascultare, pe cel lipsit de viața dumnezeiască cea bună” (9), plecând cerurile, S-a smerit și, „din dor nesfârşit după oameni, Cel ce există din fire S-a făcut cu adevărat însuşi cel iubit” (10) și S-a arătat în trup (I Timotei III, 16), „ca să înnoiască pe Adam cel stricat” (11), biruind moartea și curățind păcatul din firea noastră, pentru a ne ridica din moartea sufletească. El este Cel Ce vindecă „rana cea strămoşească“ (12) și a luat „asupra Sa durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat” (Isaia LIII, 4). Hristos Domnul este „Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă, Cel duhovnicesc, Cel ceresc” (I Corinteni XV, 45-49), Singurul „Care nu a cunoscut păcatul” (II Corinteni V, 21). Apostolul Pavel spune că întâiul Adam, omul cel zidit din pământ, este pământesc, pe când al doilea Adam, care S-a coborât din cer, este ceresc. „Dumnezeu Cel mai înainte de veci S-a făcut cu adevărat un nou Adam” (13) în pântecele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în care „legile firii au fost schimbate”, încât ea „singură a împreunat naşterea adevărată cu fecioria” (14). 

„Mare minune! Fecioară să nască şi Cel născut să fie Dumnezeu!“ (15). „Adânc nemăsurat şi de nepătruns“ (16) al înțelepciunii și iubirii dumnezeiești, „minune netâlcuită şi privelişte neînţeleasă” (17): Fiul Tatălui, „Cel plin de slavă, Se dezbracă de slavă, ca Unul Care este Dumnezeu” (18) şi, pogorându-Se la noi, fără să schimbe ceva din dumnezeirea Sa şi fără să ştirbească ceva din firea umană pe care Şi-a asumat-o, pune început vieții celei noi și sfințirii întregii creații, făcând posibilă realizarea comuniunii cu Dumnezeu Cel veşnic şi nemuritor, Care „locuieşte în lumina cea neapropiată” (I Timotei VI, 16). 

Sfântul Ioan Damaschin arată că, prin Întrupare, Dumnezeu Fiul asumă în ipostasul Său divin, veşnic, şi firea omenească, unind-o în chip minunat, cu cea dumnezeiască: „Cel Ce a orânduit, ca un Dumnezeu, stăpâniile cetelor Puterilor celor de sus, în pântecele cel neispitit de nuntă şi mai înălţat decât serafimii S-a sălăşluit, şi trup fără schimbare S-a făcut“ (19).

Prin harul firii Sale divine, Mântuitorul Hristos Și-a îndumnezeit firea omenească şi dorește să înfăptuiască același lucru și cu noi, atunci când ne împărtăşeşte harul Său. El vrea să-i ridice la măsura desăvârşirii spirituale, la care a adus umanitatea Sa, pe cei ce se împărtășesc cu El prin Sfintele Taine, pentru că „atunci când Dumnezeu S-a făcut om, viaţa dumnezeiască a devenit viaţă omenească, puterea dumnezeiască a devenit putere omenească, adevărul dumnezeiesc a devenit adevăr omenesc, iar credincioşia divină a devenit credincioşie omenească: tot ceea ce este al lui Dumnezeu a devenit al omului” (20).

Contemplând această realitate mistică a negrăitei taine a înomenirii Fiului lui Dumnezeu, Sfântul Apostol Petru spune că „această mântuire au căutat-o cu stăruinţă şi au cercetat-o cu de-amănuntul proorocii, „sfinţitele glasuri“ (21) care au vestit mai dinainte despre harul ce avea să vină la noi” (I Petru I, 10), mărturisind că El, Singur, este Mântuitorul poporului Său (Isaia XLIII, 11 şi XLV, 21). 

Cuvintele Vechiului Testament au devenit călăuză către Hristos, însă „ivindu-se razele dumnezeiescului Har, încetează umbra Legii, răsărind Dătătorul de lumină” (22), Care, în Noul Testament, este mărturisit drept Fiul lui Dumnezeu întrupat și Mesia cel vestit de prooroci.

Pentru aceasta și veacurile au fost rânduite: unele pentru coborârea lui Dumnezeu la oameni, iar altele pentru urcarea oamenilor la Dumnezeu (23), întrucât „în El trăim şi ne mişcăm şi suntem” (Faptele Apostolilor XVII, 28). 

Din înălțimea cerului, Împăratul vine la noi, din curata Fecioară, Dumnezeu fiind (24), pentru a ne împărtăși sfințenia și pentru a fi părtași la comuniunea de iubire şi viaţă a oamenilor cu Dumnezeu: „pentru că şi Cel Ce sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc, dintr-Unul sunt toţi» (Evrei II, 11). Fiul lui Dumnezeu întrupat a ridicat firea noastră căzută în păcat, a umplut-o de strălucirea și de sfințenia Lui și o îmbracă în veșmântul sfințeniei, pe care omul îl poate păstra atâta timp cât rămâne alături de  harul ce i-a fost dat cu prisosință, arătând că prin sfințirea propriei vieți devine el însuși hristofor, purtător de Hristos. Sfințită trebuie să fie și întreaga creație, orice voință și lucrare, și chiar și timpul, care devine unul al veșniciei luminate de sfințenia lui Dumnezeu, iar Nașterea Mântuitorului nu rămâne un eveniment al istoriei trecute, ci, cu adevărat, început al vieții veșnice, adeverire a slavei pe care au văzut-o deopotrivă îngerii și păstorii, dar și pregustare a slavei Împărăţiei Preasfintei Treimi. 

 

Taină minunantă și preaslăvită se descoperă înaintea ochilor noștri duhovnicești, pentru că Nașterea Domnului este înnoirea firii omenești. Fiul lui Dumnezeu este „Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul, care vine în lume” (Ioan I, 7-9). De aceea, strălucirea Naşterii Sale luminează şi aprinde inimile noastre de flacăra bunătăţii lui Dumnezeu, a bunăvoirii dintre oameni (Luca II, 14). Această bunăvoire este un lucru bineplăcut înaintea Părintelui Ceresc, pentru că, de fapt, reprezintă o permanentă grijă de a ne așeza voia înaintea voii lui Dumnezeu, cunoscând că avem nevoie de discernământ duhovnicesc, de pătrunderea harului dumnezeiesc în mintea noastră. Dacă păcatul aduce întuneric în mintea şi în inima omului, harul este cel care alungă întunericul necunoştinţei, sălășluind mângâierea și bucuria pe care le aduce Fiul lui Dumnezeu prin Nașterea Sa și Își revarsă bunătatea în oameni. Darurile lui Dumnezeu sunt pline de bunătate, însă felul și măsura lor sunt percepute diferit, în funcție de viața duhovnicească a fiecăruia în parte.

Deși lumea a cunoscut bunătatea lui Dumnezeu în modul cel mai înalt prin Întruparea Fiului, „bogăţia bunătăţii lui Dumnezeu“ îndeamnă la pocăinţă (Romani II, 4), la înmulțirea dragostei, a păcii, a îndelungă-răbdării, a credinței și facerii de bine (Galateni V, 22).

Totodată, bunătatea lui Dumnezeu așteaptă răspunsul omului la iubirea Lui și, de aceea, să privim aceste zile de sărbătoare drept un prilej de sfințire a vieții, depărtându-ne de lucrurile întunericului și, smerindu-ne înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, pentru dragostea Celui născut în ieslea Betleemului, să fim blânzi și fără răutate și să devenim mâinile milostive ale lui Dumnezeu în toată lucrarea cea bună.

Nu cere Dumnezeu de la noi lucruri cu neputință de îndeplinit, ci fapte de milostenie și întrajutorare, de întărire în credință a celor descumpăniți, cuvânt bun izvorât din bunătatea inimii, întrucât, „cu un cuvânt bun și pe cel rău îl faci bun, iar cu un cuvânt rău și pe cel bun îl faci rău”, după cum învață Sfântul Macarie Egipteanul în Pateric.

Bucuria Praznicului Nașterii Domnului și începutul noului an reprezintă, așadar, un fericit prilej de înnoire și deschidere a minţii noastre pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, urmându-I Aceluia Care „ne-a deschis calea spre ceruri” (25). Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat a restaurat puterile spirituale ale omului și „umple de sensuri toate lucrurile lumii” (26), oferindu-ne în permanență mărturia tainei bunăvoirii lui Dumnezeu prin care ni se oferă posibilitatea împărtășirii noastre, în mod concret, încă din această viață, din cele dumnezeiești. 

Experiența aceasta au trăit-o, în vremuri nu tocmai îndepărtate, duhovnicii și mărturisitorii ortodocși români în secolul al XX-lea, în timpul prigoanei comuniste, fapt pentru care Biserica Ortodoxă Română, pe unii dintre aceștia, i-a așezat în rândul sfinților și îi comemorează în chip deosebit în anul 2025, care va fi și Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române.

Biserica Ortodoxă Română împlinește 100 de ani de la înființarea Patriarhiei și 140 de ani de la dobândirea autocefaliei. Decizia de înființare a Patriarhiei Române a fost luată de Sfântul Sinod în data de 4 februarie 1925, inițiativă exprimată concret imediat după Marea Unire din 1918. Așadar, cu prilejul centenarului înființării Patriarhiei Române suntem chemați să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru darurile revărsate asupra clerului și credincioșilor în acest trecut secol, cunoscând lucrarea mărturisitoare și sfințitoare a Bisericii Ortodoxe Române.

Cu ocazia sărbătorii Naşterii Domnului, a Noului An și a Botezului Domnului, Îl rugăm pe Dumnezeu să descopere inima noastră vistierie a virtuților și să ne lumineze cu Harul Său, spre a ne împărtăși de viața dumnezeiască, și să dăruiască tuturor sănătate, pace și ajutor în toată lucrarea bună și folositoare!

 

1.  Mineiul pe luna Decembrie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991,  p. 380.

2.  Mineiul pe luna Decembrie, Stihiră la Litie, p. 383.

3. Sfântul Grigorie Palama, „Omilia 58 la Nașterea Domnului”, în  Omilii, volumul 3, Editura Doxologia, Iași, 2021, p. 190.

4. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri (II), Scrieri și epistole hristologice și duhovnicești, Epistola 24, PSB, EIBMBOR, București, 1990, p. 163. „Căci încă dinainte de veacuri a fost cugetată și rânduită unirea hotarului (definitului) și a nehotărniciei (indefinitului), a măsurii și a nemăsuratului, a marginii și a nemărginirii, a Creatorului și a creaturii, a stabilității și a mișcării. Iar această taină a unirii s-a înfăptuit în Hristos, Care S-a arătat în timpurile cele mai din urmă, aducând prin ea împlinire hotărârii de mai înainte a lui Dumnezeu”, cf. Sfântul Maxim Mărturisitorul,  Răspunsuri către Talasie, întrebarea 60, Filocalia, vol. 3, p. 377.

5.  Troparul Născătoarei, al Învierii, glasul IV.

6.  Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cele două sute de capete pentru cunoștința lui Dumnezeu și iconomia întrupării Fiului lui Dumnezeu, II, 23, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în Filocalia, vol. 2, p. 212. 

7.  Mineiul pe luna Decembrie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991,  p. 385.

8.  Mineiul pe luna Decembrie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991,  p. 383.

9.  Mineiul pe luna Decembrie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991,  p. 386.

10.  Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 5, PSB 80, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1983, p. 55.

11.  Mineiul pe luna Decembrie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991,  p. 383.

12.  Octoih, „Şi acum“ a Născătoarei, din Canonul Sfintei Treimi, duminică la Miezonoptică, glas VI, cântarea a 8-a, p. 433.

13. Octoih, Stihiră a Născătoarei, din Canonul Învierii, duminică la Utrenie, glas I, cântarea a 7-a, p. 22.

14.  Octoih, Stihiră a Născătoarei, din Canonul morţilor, sâmbătă la Utrenie, glas III, cântarea a 4-a, p. 250.

15.  Octoih, „Şi acum“, a Născătoarei, la Vecernia mică de sâmbătă, glas III, p. 176.

16.  Octoih, Stihiră a Născătoarei, din Canonul Crucii şi al Învierii, duminică la Utrenie, glas I, cântarea I, p. 17.

17.  Octoih, Stihiră a Născătoarei, din Canonul Sfinţilor Îngeri, luni la Utrenie, glas IV, cântarea a 9-a, p. 286.

18.  Octoih, Stihiră a Născătoarei, joi la Utrenie, glas VIII, cântarea 1, p. 646.

19.  Octoih, Stihiră a Născătoarei, din Canonul Utreniei de luni, glas I, cântarea 1, p. 30.

20.  Părintele Iustin Popovici, Credința ortodoxă și viața în Hristos, trad. prof. Paul Bălan, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 20.

21.  Octoih, Stihiră a Născătoarei, din Canonul Sfinților Îngeri, luni la Utrenie, glas I, cântarea a 8-a, p. 35.

22.  Mineiul pe luna Decembrie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991,  p. 333. 

23.   Sfântul Maxim Mărturisitorul,  Răspunsuri către Talasie, întrebarea 22, Filocalia, vol. 3, p.102.

24.   Cântarea a III-a din Canonul Utreniei, Mineiul pe decembrie, p. 387.

25.  Mineiul pe luna Decembrie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991,  p. 386.

26.  Pr. Dumitru Stăniloae, „Cuvântul înainte la prima ediţie”, în Filocalia, vol. III, p. 11.