Voievodul Mircea cel Bătrân pomenit la Mănăstirea Cozia. 605 ani de la trecerea în veșnicie

La slujbă au participat stareți ai mănăstirilor din Arhiepiscopia Râmnicului, părinți din obștea Coziei, părinți profesori de la Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea, oficialități și oameni de cultură.

Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie a vorbit la finalul slujbei de pomenire despre sprijinul Voievodului Mircea cel Bătrân acordat Bisericii și culturii, fapt ce a contribuit la păstrarea și afirmarea peste veacuri a identității spirituale a poporului român. În continuarea evenimentului s-a desfășurat Conferința „Mircea cel Bătrân, un Principe al Creștinătății și moștenirea sa”, cu participarea Prof. Univ. Dr. Sergiu Iosipescu - Șeful secției „Monumente istorice și peisaje culturale” din cadrul Institutului  Național al Patrimoniului, București; a doamnei Prof. Univ. Dr. Raluca Iosipescu; a doamnei Monica Cosac de la Biblioteca „Antim Ivireanul” din Râmnicu-Vâlcea și a actorilor Camelia și Dan Constantin de la Teatrul „Ariel” din Râmnicu-Vâlcea.

Manifestările culturale au prilejuit, de asemenea, lansarea filmului "Cozia, giuvaierul din tinda Raiului", realizat de doamna Cristina Chirvasie.

Iradierea cultural-spirituală a epocii Voievodului Mircea cel Bătrân, contextul apariției pripealelor monahului Filotei

Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, la manifestările comemorative prilejuite de împlinirea a 605 ani de la trecerea la cele veșnice a Voievodului Mircea cel Bătrân.

„Îngemănarea valorilor spirituale cu tradiția și cultura au conferit spațiului eclezial al Mănăstirii Cozia o veritabilă „sinteză a artelor”, iar Voievodului Mircea cel Bătrân o binemeritată recunoaștere în rândul ctitorilor de lăcașuri sfinte și de cultură, fiind amintit drept un vajnic apărător al credinţei şi al neamului său, de oricare parte a Carpaţilor ar fi fost, dar și un protector al culturii, după modelul bazileilor bizantini.

Voievodul Mircea cel Bătrân, „bărbatul cel mai viteaz şi cel mai ager dintre creştini“, după cum îl numeşte cronicarul Johannes Löwenklau (Leunclavius), a rânduit, la finalul unei strălucite domnii de 32 de ani (1386-1418), să fie înmormântat în pronaosul ctitoriei sale de suflet, Mănăstirea Cozia, un spațiu al rugăciunii necontenite.

Mormântul său a devenit, veacuri la rând, martorul tăcut al rugăciunilor înălțate de către părinții din obștea mănăstirii pentru odihna sa cea veșnică, dar și un simbol al vechimii permanenţei noastre pe aceste meleaguri, iar pentru domnitorii români un imbold sufletesc în lupta pentru apărarea unității și a demnității poporului român.

Veacurile s-au cernut, însă spațiul acesta, care este unul dintre cele mai reprezentative monumente de artă medievală românească, a sfredelit conștiințele voiezilor, dregătorilor, monahilor și credincioșilor, rămânând peste timp o fortăreață a ideii de unitate națională, susținută printr-o credință mărturisitoare și printr-o activitate culturală de excepție, care a depășit spațiul duhovnicesc al Olteniei de sub Munte și pe acela al Țării Românești. De altfel, prin ctitorirea Mănăstirii Cozia s-a deschis o nouă epocă care a oferit posibilitatea manifestării potenţialului culturii şi artei religioase specifice vremii. Strict monahală în concepţie, Mănăstirea Cozia se va distinge prin sensul euharistic al reprezentărilor sale, care exprimă fără echivoc momentul întâlnirii culturii isihasmului. Pictura Coziei ne introduce în lumea de artă a trecutului nostru[1], căci ne-am potrivit paşii istoriei cu paşii Ortodoxiei, ca mai târziu să ne potrivim paşii identităţii noastre naţionale cu ai Ortodoxiei[2].

Gândită ca necropolă domnească, această „bijuterie arhitectonică și picturală”, care a devenit cel mai important model medieval ce a contribuit la structurarea unui stil pentru arhitectura românească religioasă, rămâne edificiul reprezentativ al domniei Voievodului Mircea cel Bătrân, în care, considera Academicianul Răzvan Theodorescu, s-au structurat temeinic trăsături ale vechii civilizații românești. Pe plan bisericesc, în timpul lui Mircea cel Bătrân, Biserica noastră, continuând o veche tradiţie, a întreţinut legături cu Patriarhia de Constantinopol, cu Bisericia bulgară, „grație corespondenței purtate, între 1381 și 1393, de către patriarhul Eftimie al Târnovei cu mitropolitul Ungrovlahiei Antim Critopoulos, cu cea sârbă sau cu marile centre ale monahismului de la Muntele Athos şi Sinai. Este cunoscut faptul că o seamă de călugări, împreună cu protopopul Mihail şi ieromonahul Iacob au fost trimişi la Muntele Athos, „ca să înveţe carte şi să se perfecţioneze în virtuţile vieţii monahale”[3]. Remarcabil rămâne faptul că peste 20 de documente vorbesc despre relaţiile de la Curtea Domnească cu Biserica Ortodoxă, amintind daniile acordate în Ţara Românească şi în Balcani.

Tot în aceeași perioadă are loc prima participare a românilor la un congres internaţional, acela de la Konstanz (1414-1418), din sudul Germaniei.

Pentru dezvoltarea culturii religioase a sprijinit în repetate rânduri Mitropolia din Târgovişte, ajutând şi bisericile din Silistra (Cuvioasa Parascheva), Niculiţel (Sf. Atanasie), Enisala şi Murighiol, sau contribuind la repararea Bisericii Domneşti din Curtea de Argeş şi a vechilor ctitorii ale târgului Bucureşti, ori ale bisericilor de mir din Drobeta-Turnu Severin, Curtea de Argeş, Câmpulung şi Hârtieşti (Argeş). În Ardeal, tradiţia locală îi atribuie lui Mircea cel Bătrân ctitorirea mănăstirilor de lângă Cârţişoara şi de la Răşinari, demolate în secolul al XVIII-lea de tunurile generalului austriac Buccow, a bisericii din Scorei - Ţara Făgăraşului, unde exista şi un aşezământ monahal. Ca un adevărat părinte al neamului său, a ajutat apoi biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului. Ne încredințăm, așadar, că dreapta credință și evlavia domnitorului Țării Românești Mircea cel Bătrân nu pot fi puse la îndoială, iar în ctitoriile sale descoperim o neîntrecută generozitate, ce a contribuit la dezvoltarea spirituală și culturală care avea să se întrevadă în aceea vreme.

Scrisoarea anonimă bizantină Coborârea lui Mazanis în infern, din 1414-1418, și multe dintre documentele vremii amintesc faptul că artiştii greci veniţi la noi primeau daruri din partea „preamărinimosului voievod”[4]. De asemenea, o tradiţie raguzană, consemnată de cronicarul Lucarri, menţionează o Istorie a Ţării Româneşti alcătuită de un anume boier Murgu, ceea ce însemna începuturile istoriografiei cronicăreşti. În aceeași perioadă a început scrierea pomelnicului Mitropoliei Ungrovlahiei și  a fost copiat,  în anul 1411, un manuscris cu „glose” şi „părţi alese dintr-un Comentariu” la Cuvântările Sfântului Grigorie Teologul, alcătuit în greceşte pe la 1070-1100 de episcopul Nichita al Heracleei şi „tradus în slavonă în părţile Vidinului şi ale Cernei” la mijlocul secolului al XIV-lea[5]. Din timpul domniei voievodului Mircea cel Bătrân sunt atestate încă două manuscrise: Hexaemeronul lui Ioan Exarhul, a cărui prezenţă la noi este dovedită de o însemnare slavonă din 1411, şi o Evanghelie din secolul al XII-lea, în limba greacă, aflată azi la Universitatea din Bologna, care a aparţinut, conform unei însemnări autobiografice, mitropolitului Antim Critopol[6].

O cunoaștere temeinică a învățăturii de credință la curtea voievodului reiese și din conținutul hrisoavelor emise în acea perioadă, care cuprind citate întinse din Psaltire, Pildele Vechiului Testament, Evangheliile Sfinților Ioan şi Matei, Faptele Apostolilor şi Epistola către Romani, devenind adevărate pagini de literatură, cu un conţinut religios.

Dar grija lui Mircea nu s-a oprit aici, el încurajând cultura şi arta, care în timpul său au atins culmi vrednice de laudă. Drept mărturie avem Epitaful cozian apărut în 1396, o lucrare cu un pronunţat caracter bizantin care descoperă, prin eleganţa gesturilor, echilibru şi monumentalitatea creaţiei, maturitatea stilistică a acestei arte aflate în plină etapă de dezvoltare în ţările române. Amintim și Tetraevangheliarul Sfântului Nicodim de la Tismana, din anii 1404-1405, considerat primul manuscris de dată sigură scris pe pământ românesc şi una dintre cele mai grăitoare dovezi ale vieţii culturale sub oblăduirea marelui voievod muntean.

La începutul secolului al XV-lea era atestată,prin documentul din 28 martie 1415, Şcoala mănăstirească de la Cozia, al cărui prim dascăl a fost stareţul Sofronie, cel care îşi iniţia ucenicii în tainele scrisului şi cititului, învăţându-i limbile greacă şi slavonă. Utilizarea limbii slavone în cult şi în actele oficiale, copierea vechilor manuscrise, nu au suprimat însă creativitatea vieţuitorilor, iar originalitatea Pripealelor monahului Filotei de la Cozia reprezintă un prim moment al culturii scrise în Ţara Românească, considerat de către P.P. Panaitescu drept „prefaţa literaturii române”[7].

Filotei este reprezentant de seamă al elita princiare și nobiliare de la curtea voievodului și apare într-un document din 8 ianuarie 1392 ca logofăt al lui Mircea cel Bătrân. Apoi, a intrat în monahism la Mănăstirea Cozia[8]. Întrucât intrarea lui în monahism că nu se putea face fără încuviinţarea lui Mircea, este remarcabilă această hotărâre de a renunţa la un slujitor domnesc şi, desigur, la un bun sfetnic, convins fiind că în tagma călugărească Filos va sluji mai departe neamul românesc şi Biserica.

Pripealele, texte imnografice care se cântă cu stihuri din „psalmii aleşi” la polieleul unor praznice, au fost introduse în rânduiala liturgică a Bisericii. Ele dau mărturie că imnografia bizantină constituie dimensiunea poetică a tezaurului doctrinar ortodox, contribuind, cu ajutorul melodiei, la crearea unui cadru liturgic adecvat urcușului duhovnicesc.

 Pripealele sau Mărimurile Polieleului se regăsesc în peste 25 de manuscrise slave, fiind tipărite la Veneţia în 1536 şi 1547, iar apoi de către Diaconul Coresi în Sbornicul de la Sebeş (1580). Episcopul Damaschin Voinescu le-a tradus în limba română, tipărindu-le în Psaltirea de la Buzău, în 1703 (filele 179-192) şi în Catavasierul de la Râmnic în 1725 – această versiune fixându-se în Polieleul liturgic, în Moldova şi Ţara Românească, până în secolul al XIX-lea, iar în Transilvania până în zilele noastre. Prin larga răspândire a pripealelor, Filotei a fost considerat drept primul nostru scriitor de circulaţie internațională, tipărit şi în Occident.

Pripealele erau aşezate pe notaţie psaltică motiv pentru care Filotei monahul a fost considerat ca fiind primul melod român. Deşi notaţia psaltică ataşată „Pripealelor” a fost pierdută în copiile manuscrise medievale, aceasta a fost reconstituită din tradiţia orală în secolul al XIX-lea de către Macarie ieromonahul și Anton Pann.

Iradierea cultural-spirituală a Mănăstirii Cozia va continua să se producă în tot Evul Mediu românesc prin operele călugărilor cărturari. Deşi cel mai vechi manuscris cozian copiat şi găsit rămâne Acatistierul slavon al Ierodiaconului Isaia din anul 1558, aceasta nu reprezintă o lipsă de continuitate în activitatea şcolii mănăstireşti, ci o consecinţă a incendierilor şi deselor cotropiri ale vremii care au dus, iremediabil, la pierderea şi distrugerea documentelor din scriptoriul mănăstiresc.

Apreciat drept „principe între creştini cel mai viteaz şi cel mai ager”[9], Voievodul Mircea cel Bătrân rămâne protectorul al Creștinătății la îngemănarea veacurilor al XIV-lea și al XV-lea, un mare ctitor şi binefăcător, care a sprijinit prin danii însemnate  cultura și spiritualitatea poporului român.

Preamilostivul Dumnezeu să așeze sufletul său luminat de vrednicia aleselor sale fapte în lumina drepților și să-i dăruiască odihnă în lumina și iubirea Preasfintei Treimi!”