Chiriarhul Râmnicului: „Cel ce alege calea monahală este întreg al lui Dumnezeu şi trebuie să se străduiască să se lipească de Dumnezeu printr-o iubire desăvârşită”

După sluba de călugărie, Înaltpreasfinția Sa a rostit o omilie despre viața monahală în care a precizat că Sfântul Grigorie Palama, „oferă în scrierile sale un fundament eshatologic instituţiei monastice.

Harul Botezului ne oferă, într-adevăr, premisele Împărăţiei lui Dumnezeu, întreaga viaţă creştină fiind doar o realizare a acestor premize şi o anticipare pe cât se poate a slavei veacului ce va să vină; viaţa monahală, în acest sens, constituie o formă specială a acestei anticipări, un mediu pe care Sfânta Scriptură şi Tradiţia bisericească îl recomandă pentru o mai bună împlinire a harului Botezului şi o mai bună manifestare, încă de aici de jos, a Împărăţiei lui Dumnezeu. Această interpretare eshatologică a monahismului şi a sfinţeniei este exprimată foarte bine în prologul Tomului aghioritic: „Dogmele ce se grăiesc astăzi şi sunt cunoscute îndeobşte tuturor au fost taine ale Legii date prin Moise, mai înainte văzute numai de prooroci în Duh. Iar bunătăţile făgăduite sfinţilor pentru veacul viitor sunt taine ale vieţuirii evanghelice, date şi arătate mai înainte celor ce s-au învrednicit să le vadă în Duh, şi acestora cu măsură, ca o arvună”. Dar cine sunt aceşti sfinţi? „Toţi câţi s-au lepădat, de dragul vieţii evanghelice, de avuţia bunurilor, de slava oamenilor şi de plăcerile lipsite de frumuseţe ale trupului; ba nu numai atât, ci au şi întărit această lepădare prin ascultarea de cei ce au ajuns la plinirea vârstei lui Hristos (Ef 4, 13). Cei din urmă ocupându-se prin liniştire, fără griji, de ei înşişi şi de Dumnezeu, şi prin rugăciune curată ajungând mai presus de ei înşişi şi prin unirea tainică, cea mai presus de minte, cu Dumnezeu, ridicându-se în El, au cunoscut cele mai presus de minte. Iar cei dintâi le-au cunoscut prin încredere şi prin dragoste faţă de aceştia”. Fecioria îi deschide omului calea libertăţii duhovniceşti.