Postul ne-a adunat în casa părintească

La Profeţii Iona, Daniel şi la Cei trei tineri (rostită la începutul Postului Mare)

Veselă ne este astăzi sărbătoarea, iar biserica mai strălucită ca de obicei! Care-i, oare, pricina? E isprava postului! Ştiu şi eu că nu suntem încă în post şi că îl aşteptăm; dar postul ne-a adunat în casa părintească. Postul a adus astăzi din nou în braţele maicii şi pe cei trândavi mai înainte de post. Dacă ne-a umplut de atâta râvnă numai când îl aşteptăm, câtă evlavie nu ne va cuprinde la arătarea şi venirea lui? Aşa se întâmplă şi cu un oraş în care are să vină un conducător înfricoşător, leapădă toată nepăsarea şi ajunge mai sârguitor.

Dar să nu vă speriaţi când auziţi că postul este un conducător înfricoşător! Nu ni-i nouă înfricoşător, ci dracilor! Arată-i unui lunatic chipul postului şi rămâne ţintuit de frică, mai nemişcat ca pietrele; iar, mai ales, când vede că postul e unit cu rugăciunea, sora şi tovarăşa postului, atunci este prins ca de un lat. De aceea şi firistos a spus: „Neamul acesta nu iese decât cu rugăciune şi cu post” (Matei 17,21). Când postul alungă aşa pe duşmanii mântuirii noastre, când este atât de înfricoşător vrăjmaşilor vieţii, nu trebuie, oare, să-l iubim şi să-l îmbrăţişăm, şi nu să ne temem de el? Iar dacă trebuie să ne temem de ceva, apoi trebuie să ne temem de beţie şi de îmbuibare, nu de post.

Beţia şi îmbuibarea, prin tirania patimii, ne leagă mâinile la spate şi ne dau patimii, ca unei cumplite stăpâne, prizonieri şi robi; postul, însă, găsindu-ne legaţi şi înrobiţi, ne dezleagă legăturile, ne scapă de tiranie şi ne readuce la libertatea de mai înainte. Aşadar, când postul luptă cu duşmanii noştri, când ne scapă de robie şi când ne duce din nou la libertate, ce altă dovadă mai mare cauţi de prietenia postului, de prietenia lui pentru neamul omenesc? Iar dovada cea mai mare de prietenia postului este că iubeşte pe cei ce îl iubesc şi urăşte pe cei ce îl urăsc.

Vrei să afli câtă podoabă este pentru oameni postul, câtă pază şi câtă siguranţă? Gândeşte-te la fericitul şi minunatul neam al monahilor! Aceştia au fugit de zgomotele lumii, s-au suit în vârfurile munţilor, şi-au făcut chilii în liniştea pustiei, ca într-un port liniştit, şi şi-au luat postul tovarăş şi împreună-locuitor pentru întreaga lor viată. Şi i-a făcut din oameni îngeri.

Dar nu numai pe aceia! Nu, ci postul ridică la înălţime pe toţi cei pe care-i găseşte cu dragoste de post. Moise şi Ilie, turnurile profeţilor din Vechiul Testament, deşi erau mari şi străluciţi şi prin celelalte fapte ale lor şi aveau multă îndrăznire către Dumnezeu, totuşi, când voiau să se apropie de Dumnezeu şi să vorbească cu El, atât cât omeneşte este cu putinţă, la post fugeau; şi, prin mâinile postului, se apropiau de Dumnezeu. De asta şi Dumnezeu, la început, când a făcut pe om, l-a dat îndată în braţele postului, încredinţând postului, ca unei mame pline de iubire şi unui preabun dascăl, mântuirea omului.

Porunca dată omului: „Din tot pomul din rai să mâncați, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi”, (Facere 2, 16-17) este poruncă de post. Dacă în rai a fost de neapărată trebuinţă postul, cu mult mai mult în afară de rai; dacă leacul a fost folositor înainte de rănire, apoi cu mult mai mult după rănire; dacă arma ne-a fost bună când încă nu se pornise împotriva noastră războiul dat de pofte, apoi cu mult mai mult ne este de neapărată trebuinţă ajutorul dat de post după ce a început lupta aceasta atât de mare, şi a poftelor, şi a dracilor. Dacă Adam ar fi ascultat de această poruncă, n-ar mai fi auzit a doua poruncă, care zice: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!” (Facere 3, 19); dar pentru că n-a ascultat de porunca postului, pentru aceasta: moarte, griji, osteneli, supărări şi o viată mai împovărătoare decât moartea; pentru aceasta, spini şi ciulini; pentru aceasta, oboseli, dureri şi o viată plină de chin.

Ai văzut cum se supără Dumnezeu când este nesocotit postul? Cunoaşte şi cum se bucură când este cinstit! După cum, pentru nesocotirea postului, Dumnezeu a dat ca pedeapsă moartea celui ce l-a nesocotit, tot aşa, iarăşi, pentru cinstirea postului, moartea a fost îndepărtată.

 Dumnezeu, vrând să arate tăria postului, i-a dat postului puterea ca, după pronunţarea poruncii şi a osândei, să-i smulgă din mijlocul căii pe cei duşi la moarte şi să-i readucă la viată. Şi postul a făcut aceasta nu cu doi sau trei sau douăzeci de oameni, ci cu un popor întreg, cu cetatea cea mare şi minunată a ninivitenilor. Ninive fusese îngenuncheată, capul i se înclinase spre prăpastie; avea să primească lovitura de moarte, venită de sus; dar postul, ca o putere coborâtă din cer, a smuls-o din porţile morţii şi a readus-o la viată.

Dar, dacă vrei, să ascultăm şi istoria cetăţii Ninive. „Şi a fost, spune Scriptura, cuvântul Domnului către Iona zicând: „Scoală-te şi du-te în Ninive, cetatea cea mare” (Iona 1, 1-2). Dumnezeu voieşte să-l înduplece de la început pe Iona cu măreţia cetăţii, pentru că ştia mai dinainte că profetul avea să fugă. Dar să auzim şi predica lui Iona! „încă trei zile, şi Ninive va fi nimicită”. (Iona 3, 5)

– Dar pentru ce, Doamne, spui mai dinainte nenorocirile pe care ai să le aduci asupra cetăţii?

– Ca să nu fac ceea ce prezic.

De aceea Dumnezeu ne-a ameninţat cu iadul, ca să nu ne ducă în iad. „Vă înfricoşez cu cuvântul, ne spune Domnul, ca să nu vă întristez cu fapta!’.

– Dar pentru ce ai dat ninivitenilor un răgaz aşa de scurt?

– Ca să afli şi virtutea barbarilor, adică a ninivitenilor, care au putut, în trei zile, să pună capăt unei urgii atât de mari venite asupră-le din pricina păcatelor lor, dar ca să te şi minunezi de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Care s-a mulţumit cu o pocăinţă de trei zile pentru un noian atât de mare de păcate şi, în sfârşit, ca tu să nu cazi în deznădejde, chiar de-ai păcătuit de mii de ori. După cum cel cu suflet trândav şi nepăsător nu face mare lucru chiar dacă ar avea mult timp de pocăinţă şi nici nu se împacă cu Dumnezeu, din pricina trândăviei lui, tot aşa cel cu minte trează şi cu râvnă clocotitoare, cel care se pocăieşte cu mult zel poate şterge într-o clipită păcatele a ani întregi. Nu s-a lepădat Petru de trei ori? (Matei 26, 69-74). Nu cu jurământ, a treia oară? Nu s-a temut el de cuvintele unei slujnice de rând? Şi ce s-a întâmplat? A avut nevoie de mulţi ani pentru pocăinţă? Deloc, ci în aceeaşi noapte a şi alunecat şi s-a şi ridicat; a primit şi lovitura, şi a primit şi leacul; s-a şi îmbolnăvit, şi s-a şi vindecat!

– Cum? în ce chip?

– Plângând şi tânguindu-se. Dar, mai bine spus, nu plângând ca să plângă, ci cu multă râvnă şi mare zdrobire de inimă. De aceea şi evanghelistul n-a spus atât:  „a plâns”,  ci:  „a plâns  cu amar” (Matei 26, 75),  nici  un  cuvânt nu  poate înfăţişa cât de mare a fost puterea lacrimilor lui; dar o arată lămurit deznodământul lucrurilor. Mare, într-adevăr, a fost căderea lui Petru, că lepădarea de Hristos este un păcat fără asemănare; totuşi, după un păcat atât de mare, Hristos l-a pus din nou în cinstea de mai-înainte şi i-a încredinţat conducerea Bisericii. Şi, ceea ce-i mai mult decât orice, este că Petru ne-a arătat că are pentru Stăpân o dragoste mai mare decât toţi apostolii: „Petre, îl întreabă Domnul, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?”. (Ioan 21, 15)

Nimic nu poate egala o astfel de virtute! Şi ca să nu spui că Dumnezeu a iertat pe niniviteni pentru că erau barbari şi neştiutori -că a spus Domnul: „Robul care nu cunoaşte voia stăpânului şi nu o face, se va bate puţin” (Luca 12, 48) , deci ca să nu spui asta, de aceea ti-am dat ca pildă şi pe Petru, un rob care mai ales cunoştea voia Stăpânului. A păcătuit şi el, săvârşind cel mai mare păcat; şi iată la ce înălţime de îndrăznire l-a ridicat Hristos!

Nici tu dar nu-ti pierde nădejdea din pricina păcatelor tale, că mai grozav decât păcatul este rămânerea în păcat, mai cumplită decât căderea este neridicarea din cădere. Aceasta şi Pavel o jeleşte şi o plânge, spunând că este vrednică de plâns o astfel de stare: „nu cumva venind la voi, să mă umilească Dumnezeu şi să plâng pe mulţi – nu din cei care au păcătuit, ci din cei care nu s-au pocăit de necumpătarea, de necurăţia şi de desfrânarea pe care au făcut-o” (II Corinteni 12, 21). Şi care timp poate fi, oare, mai potrivit pentru pocăinţă decât timpul postului?

Dar să ne întoarcem la istoria ninivitenilor. „Auzind profetul cuvintele acestea, s-a coborât în lope ca să fugă în Tars de la faţa Domnului” (Iona 1, 3).

Unde fugi, omule? M-ai auzit pe proorocul David spunând: „Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi?” (Ps. 138, 6). În pământ? Dar „al Domnului este pământul şi plinirea lui” (Ps. 23, 1). În iad? Dar „de mă voi coborî în iad. Tu de faţă eşti”(Ps. 138, 8). În cer? Dar „de mă voi sui în cer, Tu acolo eşti” (Ps. 138, 8). În mare? Dar „şi acolo mă va apuca dreapta Ta!” (Ps. 138, 10).

Şi aşa s-a întâmplat şi cu Iona. Că aşa e păcatul! Ne năuceşte sufletul. După cum cei cu mari dureri de cap sau cei beţi merg împleticindu-se şi la întâmplare şi cad, fără să se păzească, în gropile şi prăpăstiile dinaintea lor, tot aşa şi cei alunecaţi în păcat, stăpâniţi de dorinţa păcatului, ca de o beţie, nu mai ştiu ce fac, nu văd nici ce-i în fata lor, nici ce are să li se întâmple.

 Spune-mi, proorocule, fugi de Stăpân? Aşteaptă însă puţin şi ai să afli din fapte că nu poţi scăpa nici măcar din mâinile mării, roaba Stăpânului.

Da, îndată ce s-a urcat Iona în corabie, marea a şi început să-şi înalte valurile şi se ridice la mare înălţime, întocmai ca o roabă credincioasă, care găseşte pe un alt rob fugit cu lucruri furate de la stăpân şi care nu se opreşte până ce nu-l ia cu ea, făcându-le celor ce l-au primit mii şi mii de greutăţi; tot aşa şi marea, găsind pe Iona, rob ca şi ea, şi cunoscându-l, le-a făcut corăbierilor mii şi mii de greutăţi, învăluindu-i şi strigându-le. Nu i-a dus înaintea tribunalului, dar i-a ameninţat că are să scufunde corabia cu oameni cu tot dacă nu-l dau în mâna ei pe cel care-i rob ca şi ea.

– Ce au făcut corăbierii când s-au întâmplat acestea?

– Au aruncat lucrurile din corabie, dar corabia nu se uşura (Iona 1, 5); că toată povara trupului profetului  rămăsese  încă  înăuntru;  povară grea, nu din pricina firii trupului, ci din pricina greutăţii păcatului. Că nimic nu-i atât de greu şi de împovărător ca păcatul şi neascultarea! De aceea şi Zaharia a spus că păcatul e ca plumbul de greu (Zaharia 5, 7), iar David, descriind natura păcatului, spunea: „Fărădelegile mele au covârşit capul meu, ca o sarcină grea s-au îngreuiat peste mine” (Ps. 37, 4); iar Hristos striga celor ce trăiau în multe păcate: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni” (Matei 11, 28). Păcatul dar a împovărat atunci corabia, şi aceasta era să se scufunde. Iar Iona dormea şi sforăia (Iona 1, 5). Greu îi era somnul; nu din pricina desfătării, ci a supărării; nu din pricina trândăviei, ci a tristeţii. Slugile cele cu bun simt îşi simt îndată păcatele, aşa cum a simţit şi Iona. După ce a săvârşit păcatul, a cunoscut grozăvia păcatului. Aşa e păcatul. După ce se naşte, umple de dureri sufletul care l-a născut; naşterea lui e cu totul altfel decât legea naşterii noastre. Noi, după ce ne naştem, punem capăt durerilor naşterii; păcatul însă, după ce se naşte, sfâşie de dureri gândurile celor ce l-au născut.

– Ce-a făcut căpitanul corăbiei?

– S-a dus la Iona, spune Scriptura, şi i-a zis: „Scoală-te şi roagă pe Domnul Dumnezeul tău!” (Iona 1, 6). Ştia din experienţă căpitanul că furtuna de pe mare nu era o furtună obişnuită, ci o nenorocire trimisă de Dumnezeu; ştia că furtuna de pe mare era mai presus de măiestria omenească şi că mâna cârmaciului nu era de vreun folos; cele ce se petreceau aveau nevoie de un alt cârmaci, mai mare, de Cel ce cârmuieşte lumea toată; aveau nevoie de ajutorul cel de sus. De aceea corăbierii au lăsat la o parte vâslele, vintrele, frânghiile; au lăsat totul; şi-au luat mâinile de pe vâsle, le-au ridicat la cer şi au rugat pe Dumnezeu. Dar nici aşa n-au folosit nimic. Şi atunci, spune profetul, au aruncat sorţi (Iona 1,7); iar sortii l-au dat în mâna lor pe vinovat. Dar nici aşa nu l-au luat ca să-l înece; ci, cu toate că era atâta tulburare şi frământare, corăbierii, ca şi cum s-ar fi bucurat de multă linişte, au făcut pe corabie scaun de judecată; i-au dat lui Iona cuvântul şi i-au cerut să se apere; au cercetat totul cu de-amănuntul, ca si cum aveau să dea socoteală cuiva de hotărârea ce o vor lua. Ascultă-i pe corăbieri, că le cercetează pe toate, ca la tribunal, îl întreabă: Ce meserie ai? De unde vii? Unde mergi? Din ce tară şi din ce popor eşti? (Iona 1, 8) Şi au făcut asta cu toate ca marea striga împotriva lor, cu toate că sortii îl vădiseră şi dăduseră mărturie; totuşi corăbierii n-au pronunţat încă sentinţa, deşi marea striga, iar sortii dăduseră mărturie împotriva lui; ci, după cum la tribunal judecătorii nu pronunţă sentinţa până ce vinovatul însuşi nu se învinuieşte singur de păcat, deşi pârâşii îl paraseră, martorii dăduseră mărturii, iar probele făcuseră dovada, tot aşa şi acum, corăbierii, oameni barbari şi nepricepuţi, au urmat buna rânduială a tribunalului; şi doar erau înconjuraţi de atâta groază, de atâta vijelie, de atâta vifor, iar marea nu le îngăduia nici să răsufle; atâta mugea şi se năpustea înnebunită şi urla si ridica valuri după valuri!

De unde, iubiţilor, atât de multă purtare de grijă pentru profet? De unde? Din rânduială dumnezeiască! Că Dumnezeu a rânduit să se întâmple toate acestea, ca, prin tot ce s-a întâmplat, să-l înveţe pe profet să fie blând şi iubitor de oameni. Strigând către el, aproape că i-a spus: „Fă şi tu ca şi corăbierii, nişte oameni nepricepuţi! Ei n-au dispreţuit un singur suflet, nici nu s-au purtat fără de milă cu trupul tău!

Tu însă, atât cât a stat în puterea ta, ai dat pieirii un întreg oraş cu atâtea mii şi mii de suflete. Corăbierii descoperiseră pricina nenorocirii lor, dar nici aşa nu s-au pornit să te osândească. Tu însă, fără să le poţi aduce vreo vină celor din Ninive, i-ai înecat şi i-ai pierdut. Tu n-ai ascultat când ti-am poruncit să te duci la ei, ca să-i chemi la mântuire cu predica ta; corăbierii însă, deşi nu auziseră de la nimeni vreo poruncă, au făcut şi au lucrat totul ca să te scape de pedeapsa de care erai vinovat!…”. Într-adevăr, corăbierii nu s-au pornit să-l piardă pe profet nici după ce marea îl învinuise, nici după ce sortii îl vădiseră, nici după ce el însuşi se osândise şi mărturisise fuga, ci se străduiau, se sileau şi făceau totul ca, în ciuda tuturor dovezilor, să nu-l dea furiei mării. Dar marea nu le-a îngăduit-o; mai bine spus însă, nu le-a îngăduit-o Dumnezeu, voind să-l înteleptească pe Iona şi prin chit după cum l-a înteleptit prin corăbieri. Intr-adevăr, corăbierii, după ce auziseră din gura lui Iona: „Luaţi-mă şi aruncati-mă în mare şi se va linişti marea deasupra voastră” (Iona 1, 12), se sileau să ducă corabia la ţărm, dar valurile nu le îngăduiau (Iona 1, 13).

Tu însă, după ce ai văzut pe profet fugind, ascultă-i şi mărturisirea lui din pântecele chitului. Fuga a săvârşit-o, ca om; mărturisirea însă l-a arătat ca profet.

Luându-l deci marea, l-a pus în pântecele chitului ca într-o închisoare, păstrând Stăpânului pe fugar nevătămat. Nici valurile sălbatice, când l-au luat, nu l-au înecat, nici chitul, mai sălbatic decât valurile, când l-a primit în pântece nu l-a stricat, ci l-a păstrat viu şi l-a dus iarăşi în oraş. Şi marea şi chitul, împotriva firii lor, au ascultat, ca prin toate să primească profetul învăţătură.

Ajuns în oraş, Iona a citit hotărârea lui Dumnezeu ca pe o scrisoare împărătească ce cuprindea pedeapsă; şi striga, zicând: „încă trei zile şi Ninive va fi nimicită” ( Iona 3, 5). Ninivitenii au auzit aceste cuvinte, le-au crezut şi nu le-au dispreţuit; ci îndată drumul tuturor a fost unul, spre post: bărbaţi, femei, robi, stăpâni, conducători, supuşi, copii, bătrâni. Nici dobitoacele n-au fost scutite de această slujire. Pretutindeni sac, pretutindeni cenuşă, pretutindeni vaiet şi jale. Chiar cel cu coroană pe cap s-a pogorât de pe tronul cel împărătesc, s-a îmbrăcat în sac, şi-a presărat cenuşă pe cap şi aşa a smuls cetatea din ghearele primejdiei. Şi puteai vedea lucru preaminunat: porfira a fost întrecută în cinste de sac.

Ce n-a putut face porfira, a făcut sacul; ce n-a reuşit coroana, a săvârşit cenuşa. Vezi că nu în zadar am spus că nu de post trebuie să ne temem, ci de beţie şi de îmbuibare? Beţia şi îmbuibarea aveau să zguduie şi să dărâme un oraş ce stătea în picioare; postul însă l-a ţinut în picioare când era să se zguduie şi să se dărâme.

Însoţit de post a intrat şi Daniel în groapa cu lei şi a ieşit de acolo ca şi cum ar fi fost între oi blânde (Daniel 6, 16-28). Şi doar leii fierbeau de furie când au văzut prada; masa le era în fată, şi nu s-au atins de ea; cu toate că şi firea îi atâta (că nu sunt fiare mai sălbatice ca leii) şi-i atâta şi foamea (că nu mâncaseră de şapte zile), au respectat hrana ce li se dăduse, ca şi cum ar fi stat în groapă cu un călău, care le striga să nu se atingă de trupul profetului.

Tot însoţiţi de post au intrat şi cei trei tineri în cuptorul cel din Babilon (Daniel 3, 8-28). I-a învăluit multă vreme focul şi au ieşit din cuptor cu trupurile mai strălucitoare decât focul. Deşi focul acela era foc, cum de nu şi-a făcut lucrarea sa? Deşi trupurile lor erau trupuri, cum de n-au ars cum ard trupurile? Cum? Intreabă postul şi-ti va răspunde; îţi va dezlega taina aceasta. Că este cu adevărat taină! Natura trupurilor s-a luat la luptă cu natura focului şi biruinţa a fost de partea trupurilor. Ai văzut ce ciudată luptă? Ai văzut vreo biruinţă mai ciudată ca aceasta? Admiră dar postul şi primeşte-l cu braţele deschise!

Când şi în cuptor te ajută şi în groapa cu lei te păzeşte, când alungă demoni, când schimbă hotărârea lui Dumnezeu, când potoleşte furia patimilor, când ne aduce din nou libertatea, când face multă linişte în gândurile noastre, cum să nu fie, oare, cea mai mare nebunie să fugim şi să ne temem de post, care are în el atât de multe bunătăţi?

Vrei să spui că ne slăbănogeşte trupul? Dar „cu cât se strică omul nostru dinafară, cu atât se înnoieşte cel dinăuntru, zi de zi” ( II Corinteni 4, 16). Dar, mai bine spus, dacă ai vrea să cercetezi cu de-amănuntul postul, vei vedea că este mama bunăstării trupului nostru. Dacă nu crezi cuvintelor mele, întreabă pe doctori şi te vor lămuri deplin. Doctorii numesc postul mama sănătăţii şi spun că guta, durerile grozave de cap, apoplexia, dropica, umflăturile, furunculele şi alte nenumărate boli vin din trai bun şi din îmbuibare; sunt ca nişte pârâiaşe rele dintr-un izvor foarte rău, care vătăma şi bunăstarea trupului, şi curăţenia sufletului.

Să nu ne temem dar de post, care ne scapă de atâtea rele. Nu vă îndemn la asta fără rost, ci pentru că văd că mulţi oameni pregetă şi se feresc de post ca şi cum ar fi vorba să fie daţi pe mâna unei femei arţăgoase, aşa că astăzi, în ajunul postului, se strică de beţie şi de îmbuibare.

De asta vă îndemn să nu stricaţi mai dinainte, prin ghiftuire şi beţie, folosul ce vi-l va da postul! Dacă oamenii cu dureri de stomac n-ar lua doctoriile pe stomacul gol, ar simți numai amărăciunea doctoriilor, dar ar pierde folosul lor, că ar îngreuna lupta doctoriilor cu sucurile rele din stomac.

De aceea doctorii poruncesc bolnavilor să se culce nemâncați, pentru ca toată puterea doctoriilor să lupte de la început direct cu sucurile stomacale pricinuitoare de boală. Tot aşa şi cu postul. Dacă azi te îmbeți, iar mâine iei doctoria postului, ai făcut nefolositoare şi zadarnică doctoria; înduri osteneala postului, dar nu culegi folosul postului, că s-a irosit toată puterea lui din pricina proaspătului păcat pricinuit de beţie. Dar dacă îţi faci uşor trupul şi primeşti doctoria cu mintea trează, vei putea curăți multe din vechile păcate.

Să nu intrăm dar în post cu beţie şi nici să ieşim din post tot cu beţie, ca să nu ni se întâmple la fel ca unui om bolnav care, vrând să se ridice în picioare, este trântit iarăşi jos. Asta se întâmplă şi cu sufletul nostru când, din două părţi şi la începutul şi la sfârşitul postului, umbrim trezvia pricinuită de post cu norul beţiei. După cum cei ce vor să lupte cu fiarele sălbatice, înainte de începerea luptei îşi acoperă mădularele mai de seamă cu multe arme şi apărători, tot aşa sunt acum mulţi oameni care, când încep postul, ca şi cum ar avea de luptat cu postul ca şi cu o fiară sălbatică, îşi înarmează stomacul, mănâncă de plesnesc, îşi întunecă mintea şi întâmpină cu multă nebunie fata liniştită şi paşnică a postului.

Dacă te-aş întreba: Pentru ce te duci la baie astăzi?”, ai să-mi răspunzi: „Ca să intru în post cu trupul curat”. Dacă te-aş întreba din nou: „Pentru ce te îmbeți?”, ai să-mi răspunzi iarăşi: „Pentru că am să intru în post!”. Nu-i, oare, o nebunie să întâmpini această preafrumoasă sărbătoare (Este vorba de praznicul Învierii Domnului, de la sfârşitul Postului Mare) cu trupul curat, dar cu sufletul necurat şi beat?

Ar fi trebuit să vă spun mai multe decât v-am spus, dar pentru cei înţelepţi sunt de-ajuns şi acestea pentru îndreptare. De aceea e nevoie să termin cuvântul meu, că doresc să ascult şi glasul părintelui nostru (Al lui Flavian, episcopul Antiohiei).

Eu, ca un copil de cioban, aşezat la umbra acestui sfânt locaş ca la umbra unui stejar sau fag, am cântat dintr-un mic fluier; părintele nostru însă, ca un maestru cântăreţ care, cu chitara de aur acordată, deşteaptă întreg teatrul cu simfonia cântecului său, tot aşa şi el, nu cu simfonia sunetelor coardelor chitarei, ci cu simfonia cuvintelor şi faptelor sale ne va da mult folos.

Că nişte învăţători ca aceştia caută şi Hristos, când spune: „Cel care va face şi va învăţa, acela mare se va chema în împărăţia cerurilor”( Matei 5, 19). Aşa este părintele nostru. De aceea şi mare este în împărăţia cerurilor. Facă Dumnezeu ca noi, cu rugăciunile lui şi ale tuturor celor dimpreună cu el întâistătători, să putem a ne învrednici de împărăţia cerurilor, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui slava, împreună cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.