„Mihail Eminescu s-a lăsat pătruns de muzică, încât armoniile sonore i-au hrănit mereu dorurile și clipele de singurătate”, a spus Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie

Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie a amintit în cuvântul împărtășit iubitorilor de cultură vâlceni că „viața Luceafărului poeziei românești a fost o excepțională călătorie pe care o privim prin splendoarea izvodirilor biografice și bibliofile, un amestec unic de sihastru şi lumesc, în care „numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă şi să legene din depărtare delicata lui singurătate ca slavă”, spunea Tudor Arghezi. Poetul a fost fascinat deopotrivă de atmosfera de rugăciune de la Mănăstirea Agafton, pe care ar fi dorit s-o înveșnicească lângă mormântul său prin ascultarea cântării Lumină lină, dar și de muzica clasică, predispus fiind „spre o visare creatoare”, încât, la un moment dat, credea că plutește „în sferele divine ale nemuririi dumnezeieşti”, după cum mărturisea într-o scrisoare adresată Veronicăi Micle.

Întregii opere eminesciene, prin aspirația către înălțimea culmilor poetice la care a tins, prin formă și fond, i-a fost apreciată profunzimea cea mai intimă a cuvântului creator de emoție și muzicalitatea care conduce cititorul, cu o pătrunzătoare și subtilă forță, către bucuria descoperirii unor structuri poetice care au primit, prin talentul înzestrat al marilor compozitori români, sonorități muzicale ce au îngemănat lirica eminesciană cu arta muzicală. „Muzică, prin fond şi prin formă, poezia lui Eminescu nu mai are nevoie de nicio altă melodie”, afirma Garabet Ibrăileanu.

 În tot ce a scris Mihail Eminescu, spune Tudor Arghezi, „cuvântul bate odată cu ideea” și este deopotrivă artă, „gând filosofic, social şi politic”, dar și „simţire sinceră” izvorâtă dintr-un noian nesecat de teme, ce deschide ferestrele[1] comuniunii spre a împărtăși lumina creației sale, care dezvăluie înţelegerea vieţii într-o permanentă aspiraţie spre nemărginire și căutare a desăvârșirii, a absolutului.

Structurile poetice oglindesc stările sale sufletești și reflectă speranțele, credința și iubirea pe care le-a cultivat de-a lungul vieții, fiind fascinat de mic de cărțile bisericești și pătruns de „patima cea mare a cititului care-i deschidea lumi fără sfârșit”. Deși „cărțile preotului, ceasloavele, liturghierele, cărțile de învățătură bisericească s-au terminat repede pentru curiozitatea nouă, abia stârnită”[2] a tinereții sale, a purtat o profundă recunoștință cărturarilor și imnografilor bisericești care au plămădit „limba vechilor cazanii”, dar și o evlavie adâncă față de slujirii bisericești, de care era atașat atât prin prezența mătușilor de la Agafton (monahiile Olimpiada, Fevronia și Sofia), cât și prin chipul bunicului patern Vasile, care a fost cântăreț bisericesc. Bătrânul dascăl de strană se îngrijise ca toți cei șapte copii ai săi să învețe carte de la un coleg al lui, dascălul Ioniță din Suceava, care le-a „predat” și noțiuni de interpretare la câteva instrumente muzicale, încât tatăl poetului, Gheorghe Eminovici, știa să cânte la flaut.

Și „Mihai cânta bine din gură, ca și mama, și Harieta”, spunea fratele său Matei, iar poetul, într-o scrisoare adresată Veronicăi Micle, mărturisea următoarele: „regret amarnic că n-am învățat muzica, căci din copilărie mama, care avea un glas fermecător, întrecându-se cu tata care cânta ca un adevărat artist din flaut, descoperise în mine o ureche remarcabilă de muzician”.

Alexandru Vlahuță susținea că a fost înzestrat cu „un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor lui o vibrație particulară”, ce purta deopotrivă amprenta psalmodierii pe care a deprins-o la Agafton sau la Bisericuța „Sfinții Voievozi” de pe moșia Ipoteștilor.

Experienţa rugăciunii și evlavia, sădite de veacuri în sufletele creștinilor și trăite în cel mai autentic mod în familia înaintașilor săi, cât și frumusețea și profunzimea mesajului transmis prin cult, sunt reflectate de smerita cugetare a poetului care se afundă în neliniștea căutărilor, încercând să înțeleagă și să deslușească tainele lumii.

Fascinat de muzicalitatea creației, Mihail Eminescu spunea că „ascultând „Nocturnele", m-am convins că Chopin ar fi scris poezii tot atât de geniale ca aceste compoziții. Nu poți fi mare compozitor, dacă nu posezi amândouă însuşirile”.

Iar „omul deplin al culturii române”, cântăreț al existenței umane în toată complexitatea ei, s-a lăsat pătruns de muzică, încât armoniile sonore i-au hrănit mereu imaginația și visarea, dorurile și clipele de singurătate, alimentându-i cu ritmicitatea lor setea de frumos și adevăr, de perfecțiune și înălțare spirituală.

Poezia eminesciană este o „artă a auzului” conferită de murmurul cuvintelor, de sunetul buciumului și cântecul izvorului, de sunetul frunzelor în care auzi vântul ce-n trestii foșnește, de glasul apei ce-ngână o muzică cu totul aparte, diferită de zgomotul armelor și tropăitul cailor care, întocmai unei arii simfonice, descoperă cuvântul creator de emoție.

Muzica răsună în toate sferele poeziei eminesciene, pentru că poetul s-a apropiat de natură și a fost pătruns de spiritualitate și cultură, având o profundă conștiință a misiunii creației sale în a descoperi profunzimile nemărginirii și tainele sufletului omenesc”.