Manifestările culturale „Dor de Eminescu ...”

În Catedrala Arhiepiscopală Sfântul Nicolae, Înaltpreasfinția Sa a săvârșit Slujba parastasului pentru poetul național Mihail Eminescu, la finalul căreia a adresat un cuvânt comemorativ, intitulat Mihai Eminescu și înveșnicirea neamului românesc:

„Mihai Eminescu, poetul neamului românesc prin excelență, pentru care am săvârșit acest parastas, nu a fost doar un poet al neamului nostru, nici măcar cel mai mare poet al românilor ci, mai mult decât atât, Eminescu este cel care a pus în versuri ca nimeni altul dorul de absolut și veșnicie al neamului românesc. Așa cum Mihail Sadoveanu afirma despre poet că „a încercat să salveze ordinea istorică proiectând-o într-o ordine mitică. Numărându-se printre cei mai înverșunați dușmani ai timpului ucigător de forme, Eminescu a găsit un aliat prețios pentru înlăturarea celor două categorii îngrăditoare ale libertății de gândire, timpul și spațiul”. În același sens, Lucian Blaga vorbea, în Spațiul mioritic, despre Ideea Eminescu: „Ea este pentru noi, pentru neamul nostru, o idee forță. Nu știu în ce măsură izbutim să o facem să devină idee forță. Pentru creșterea noastră intelectuală, pentru devenirea noastră spirituală, este o idee esențială”.

Nu este deloc ușor să vorbești despre o vastă personalitate, cum este cea pe care astăzi o avem în fața ochilor noștri sufletești, pomenindu-o spre dobândirea Împărăției lui Dumnezeu, geniu scriitoricesc, mare iubitor de neam și patrie, dar și - în ciuda tuturor celor ce au negat acest lucru - apărător al Ortodoxiei și mereu aplecat asupra valorilor Bisericii noastre. Este bine să ne ferim de afirmații categorice despre uriașa personalitate a marelui nostru poet, cum că el ar fi ori ateu categoric, ori un apologet fervent al Bisericii noastre. Așa cum mărturisea într-un interviu Maica Benedicta, renumita doamnă acad. Zoe Dumitrescu Bușulenga, cercetător de prestigiu și eminescolog consacrat, „Dacă a fost Eminescu un om religios, este o problemă complicată, pe care eu o studiez de ani de zile. Pentru că e plină de contradicţii viaţa şi gândirea lui în legătură cu dumnezeirea. A avut o educaţie religioasă extrem de îngrijită, ca toţi copiii de pe vremea aceea: două surori ale mamei lui erau măicuţe la schitul Agafton, iar el a învăţat buchiile pe genunchii bunicului de la Ipoteşti care l-a introdus în cărţile sfinte, în – să zicem şi noi ca Mateevici – «limba vechilor cazanii», căci limba lui are un izvor necontenit în limba vechilor scriituri româneşti”.

Mihai Eminescu, născut în ținutul binecuvântat și plin de sfințenie al Botoșanilor, care a dat atâtea personalități marcante pentru neamul acesta, ca al șaptelea din unsprezece copii, într-o famile binecredincioasă, la 15 ianuarie 1850, este, că vrem sau nu, pilonul central al literaturii române și totodată un impresionant apărător al valorilor naționale românești, care a avut curajul de a spune lucrurilor pe nume, devenind astfel un model veșnic pentru noi, un model mai ales pentru cei care astăzi simțim că ne pierdem identitatea sub tăvălugul tot mai apăsător al globalismului european.

Pentru Constantin Noica, Eminescu reprezenta „omul deplin al culturii românești''. El a adăugat: „Cu numele lui magic deschidem toate porțile spiritului. Dar nu e vorba de operele lui Eminescu, de cultura lui, de proiectele lui, de variantele lui, de comorile plutonice reținute sau sistemele de filozofie posibile; e vorba de tot: de spectacolul acesta extraordinar pe care ți-l dă o conștiință de cultură deschisă către tot''.

Mihai Eminescu a plecat mult prea devreme în ceruri; mult prea devreme pentru că mai avea multe de spus pentru neamul acesta și cu toate că era conștient de calitățile lui scriitoricesc, niciodată nu s-a mândrit cu acestea, ci smerenia lui a fost atât de mare, încât pare de neînțeles pentru noi cei de astăzi: „nimănui să nu-i abată prin minte c-ar fi un geniu”, mărturisea Eminescu.

Celor care l-au numit sau încă îl mai numesc pe Eminescu liber cugetător, el însuși le răspunde într-un articol din publicistica lui: „a vorbi despre o religie a liberei-cugetări e ceea ce se numeşte în logică o contradicție în termeni, e ca şi când ai zice «oțel de lemn»”.

Poetul nepereche al literaturii noastre mereu s-a considerat un căutător al lui Dumnezeu și, de vreme ce Îl căuta, cu siguranță, L-a și găsit, căci într-o mărturisire târzie, din ultima perioadă a vieții lui pământești, în bolnița Mănăstirii Neamț, de ziua lui la 8 noiembrie 1886, un duhovnic al acestei mănăstiri a consemnat pe un Ceaslov că Mihai Eminescu a cerut să fie spovedit și împărtășit, și după ce ieromonahul a împlinit acestea, Eminescu i-a sărutat mâna și i-a zis: „Părinte, să mă îngropați la țărmul mării, lângă o mănăstire de maici și să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină”.

Să dea Domnul ca și acum sufletul lui să se mângâie în „Lumina lină a sfintei slave a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte”, de care să ne împărtășim cu toții! Veșnică să-i fie pomenirea!”

După slujba parastasului, manifestările spiritual-culturale au continuat la statuia  și teiul poetului din incinta Centrului Eparhial, fiind urmate de cele desfășurate în Sala Iosif Episcopul  a Casei Sfântul Ierarh Calinic. 

Prinosul de recunoștință a fost adus de către membrii Trupei de Teatru Constantin Popian a Arhiepiscopiei Râmnicului, coordonată de doamna Doina Miglezi, soprana Monica Scurtu, acompaniată la pian de doamna Galina Nemțeanu, și Corul Seminarului Teologic Sfântul Nicolae, dirijat de Arhid. Codruț-Dumitru Scurtu, care au susținut un moment artistic de excepție, recitând și cântând versuri din creația eminesciană. 

La încheierea momentului artistic, Chiriarhul Râmnicului i-a felicitat pe profesorii și elevii care l-au cinstit pe cel care a numit Biserica Ortodoxă maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului, Mihai Eminescu.