„Omul este chemat să devină, în relația sa cu aproapele, ceea ce Dumnezeu Se arată a fi față de el”, a spus Chiriarhul Râmnicului la Mănăstirea Surpatele

Înaltpreasfinția Sa a tâlcuit parabola datornicului nemilostiv (Matei XVIII, 23-35), despre care a spus că „așază înaintea conștiinței creștine una dintre cele mai profunde realități ale vieții duhovnicești: iertarea.

Mântuitorul Hristos a început această pildă prin cuvintele: „Asemănatu-s-a împărăția cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale” (Matei XVIII, 23). Împărăția cerurilor este, așadar, prezentată ca o împărăție a dreptății și a milei, în care Dumnezeu nu încetează să cheme omul la responsabilitate, dar nici nu încetează să-i ofere posibilitatea întoarcerii, a vindecării și a comuniunii.

Datornicul care a primit iertarea unei datorii uriașe nu a avut puterea sufletească să ierte o datorie mică. Astfel, Evanghelia ne arată că adevărata măsură a credinței noastre nu este numai aceea că cerem iertarea lui Dumnezeu, ci și aceea că devenim, la rândul nostru, oameni ai iertării.

Prin urmare, omul este chemat să devină, în relația sa cu aproapele, ceea ce Dumnezeu Se arată a fi față de el. Înțelegem, așadar, că iertarea este lucrarea prin care Dumnezeu restaurează comuniunea și îl ridică pe om din starea de înstrăinare. De aceea, iertarea este inseparabilă de iubirea lui Dumnezeu și de lucrarea vindecătoare a Harului. Dacă Harul primit nu schimbă inima, rămâne doar o realitate exterioară conștiinței. Cel care ține minte răul făcut de aproapele îl ține pe aproapele înlăuntrul său nu ca persoană, ci ca pricină a mâniei sale. Astfel, cel care ne-a rănit pleacă dinaintea noastră, dar rana lui rămâne în inimă și începe să lucreze acolo. Omul ajunge să poarte în sine chipul celui pe care îl urăște și, fără să înțeleagă, se leagă de el prin patima pe care o hrănește. De aceea, iertarea nu este numai o faptă bună făcută altuia. Iertarea este mai întâi eliberarea inimii noastre de robia răului.

Totodată, omul care se vede în lumina lui Dumnezeu nu mai poate fi aspru cu aproapele, pentru că descoperă că și el trăiește din mila Celui ce iartă. Când Petru a întrebat de câte ori trebuie să ierte, el a căutat măsura iubirii. Mântuitorul Hristos i-a răspuns printr-un număr care desființează numărătoarea: „de șaptezeci de ori câte șapte”. Așadar, măsura iertării noastre este măsura în care am înțeles mila lui Dumnezeu, pentru că, privind la datornicul din Evanghelie, vedem că acela a primit iertare, dar nu a devenit iertător; a primit milă, dar nu a devenit milostiv; a fost eliberat de datorie, dar a rămas rob al mâniei sale.

Aceasta este primejdia care ne pândește și pe noi: să primim darurile lui Dumnezeu fără să devenim asemenea Celui care ni le dăruiește. Să nu păstrăm în inimă numele celor ce ne-au rănit ca pe niște nume ale vrăjmașilor, ci să le așezăm înaintea lui Dumnezeu în rugăciune. Căci poate că tocmai acolo unde am fost răniți se află locul în care Dumnezeu voiește să ne vindece. Și poate că tocmai omul pe care ne este cel mai greu să-l iertăm este prilejul prin care vom învăța cel mai adânc ce înseamnă rugăciunea, smerenia și iubirea față de aproapele”, a spus Chiriarhul Râmnicului.

Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie a vorbit, de asemenea, despre familia Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu și a Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu, care „constituie una dintre cele mai luminoase icoane ale sfințeniei familiale din istoria Bisericii Ortodoxe Române. Familia Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu și a Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu ne apare, în lumina credinței Bisericii, nu numai ca o familie binecuvântată de Dumnezeu prin numărul copiilor, prin responsabilitatea socială și politică încredințată ei și prin lucrarea culturală și ctitoricească pe care a săvârșit-o în istoria poporului român, ci mai ales ca o familie în care toate aceste daruri ale lui Dumnezeu au fost înțelese ca tot atâtea chemări la dăruire, la comuniune și, în cele din urmă, la sfințenie, pentru că adevărata însemnătate a vieții omului nu stă în ceea ce posedă sau în ceea ce realizează în ordinea vremelnică a existenței, ci în măsura în care, prin toate acestea, se deschide iubirii lui Dumnezeu și devine capabil să răspundă acestei iubiri prin iubirea față de Dumnezeu și față de semeni.

Sfinții Constantin și Maria Brâncoveanu au primit de la Dumnezeu daruri alese și o responsabilitate deosebită, iar tocmai această împrejurare ne arată că sfințenia nu presupune fuga de responsabilitățile lumii, ci transfigurarea lor prin raportarea la Dumnezeu, pentru că omul nu se sfințește prin faptul că abandonează ceea ce i-a fost încredințat, ci prin faptul că învață să folosească toate cele primite ca pe niște daruri care trebuie întoarse lui Dumnezeu prin iubire și slujire.

Dacă Sfântul Constantin Brâncoveanu și fiii săi au primit cununa muceniciei prin moarte, Sfânta Maria Brâncoveanu ne descoperă o altă formă a jertfei, poate mai puțin vizibilă ochilor lumii, dar de o adâncime duhovnicească pe care numai Dumnezeu o poate măsura, aceea de a continua să trăiască după ce viața a fost sfâșiată de pierderea celor mai dragi persoane și de a transforma durerea într-o formă de comuniune cu Dumnezeu.
Există un martiriu al sângelui și există un martiriu al inimii, iar dacă primul se consumă într-o clipă și primește cununa prin moarte, al doilea poate dura ani întregi și constă în lupta de a nu lăsa durerea să se transforme în deznădejde, de a nu lăsa pierderea să distrugă iubirea și de a nu lăsa nedreptatea să nască ura, ci de a le purta pe toate acestea înaintea lui Dumnezeu, în nădejdea că iubirea nu este nimicită de moarte, deoarece iubirea adevărată își are izvorul în Dumnezeu și, de aceea, este mai tare decât despărțirea vremelnică.

În această lumină, Sfânta Maria Brâncoveanu apare ca un chip al unei sfințenii care se adâncește în tăcere, o sfințenie care se hrănește din rugăciune și răbdare și care ne arată că uneori cea mai mare jertfă pe care Dumnezeu o cere omului este să continue să trăiască în El după ce a trecut printr-o mare încercare.

Canonizarea Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu, aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 2025 și înscrisă în calendar cu pomenire la 16 august, are tocmai această însemnătate: ea ne ajută să vedem mai deplin chipul unei familii în care sfințenia a îmbrăcat forme diferite, dar unite în aceeași iubire de Dumnezeu.

Prin această canonizare, chipul familiei Brâncoveanu s-a întregit într-un mod deosebit de luminos, pentru că lângă tatăl martir și lângă fiii martiri apare cu o claritate liturgică și duhovnicească chipul mamei, al soției care a purtat în taina inimii sale o cruce deosebit de grea și care a rămas fidelă lui Dumnezeu și după ce viața sa pământească fusese lovită de tragedia pierderii.

Astfel, familia Sfinților Brâncoveni ne apare ca o icoană a diferitelor chipuri ale sfințeniei: sfințenia responsabilității, sfințenia familiei, sfințenia maternității, sfințenia educației, sfințenia slujirii, sfințenia martiriului și sfințenia răbdării, toate acestea izvorând din aceeași deschidere a omului către Dumnezeu și către iubirea Sa”, a reliefat, în cuvântul de învățătură, Chiriarhul Râmnicului.