Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie: „Venirea în fire este începutul unei învieri lăuntrice”

Înaltpreasfinția Sa a subliniat că „plecarea fiului mai tânăr din casa părintească simbolizează exercițiul libertății umane dus până la despărțirea de Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur învață că Dumnezeu nu constrânge libertatea omului nici măcar atunci când aceasta este folosită în mod autodistructiv: „Tatăl nu l-a oprit pe fiu, nici nu i-a stat împotrivă, căci Dumnezeu nu silește, ci lasă voința liberă să se arate prin fapte.”

Plecarea fiului în acea „țară îndepărtată” se referă nu doar la un spațiu geografic, ci, mai ales, la starea existențială a înstrăinării de Dumnezeu, lucru pe care Sfântul Grigorie de Nyssa îl accentua atunci când interpreta risipirea averii ca pierdere a harului și a virtuților primite prin creație: „Averea pe care a risipit-o este frumusețea chipului dumnezeiesc, risipită prin patimi și plăceri străine de fire. Păcatul nu este ceva după fire, ci o abatere de la fire”.

De aceea, nu se mai poate îngriji de cele sufletești, ci merge să îngrijească porcii. Hrănirea porcilor reprezintă, în această perspectivă, extrema degradării: omul ajunge să dorească o hrană care nu corespunde firii sale raționale. Foametea care urmează este însă pedagogică, fiind mijlocul prin care și-a redescoperit golul lăuntric. El flămânzește de dreptate, iar foamea trupului a devenit începutul vindecării sufletului, al „venirii sale în fire”.

„Venindu-și în fire” este interpretat de Sfântul Maxim Mărturisitorul ca o lucrare a minții, pentru că mintea, când se lipește de patimi, „iese din sine”, iar când se întoarce spre Dumnezeu, „revine la sine și la fire”: „Mintea care s-a împrăștiat în cele sensibile se adună din nou în sine prin pocăință și prin aducerea aminte de Dumnezeu”. Venirea în fire este o luminare a conștiinței, este începutul unei învieri lăuntrice, care va fi desăvârșită prin întâlnirea cu Tatăl.

Prin această revenire la sine, omul redescoperă nu doar cine este, ci și unde trebuie să se întoarcă: în casa Tatălui, unde firea este vindecată și împlinită prin har. Astfel, pocăința reprezintă o reașezare a întregii ființe în relație cu Tatăl. Hotărârea fiului de a se întoarce precede iertarea, dar nu o condiționează, ci o face posibilă în plan existențial.

Chipul tatălui nu poate fi decât acela al lui Dumnezeu-Tatăl: El nu doar că primește pe fiul întors, ci îl și îmbracă din nou în haina harului, pentru ca rușinea păcatului să fie acoperită de iubirea părintească. Tatăl a alergat în întâmpinarea fiului, arătând că mai grabnic este Dumnezeu în a ierta decât omul în a cere iertare.

În dialogul cu fiul cel mare, iubirea milostivă a Tatălui este exprimată în modul cel mai grăitor prin cuvintele: „acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat” (Luca XV, 24).

Întoarcerea fiului risipitor este, așadar, trecerea din moartea păcatului la viața comuniunii cu Dumnezeu”, a mai spus, către finalul cuvântului, Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie.