Priveghere și Liturghie arhierească la Mănăstirea Înălțarea Sfintei Cruci

În cuvântul de învățătură împărtășit obștii mănăstirii și pelerinilor prezenți la slujba de priveghere, Părintele Arhiepiscop a arătat că „Nimeni nu este vrednic de Dumnezeu, dacă nu s-a adus mai întâi el ca jertfă vie”, după cum ne îndeamnă Sfântul Grigorie de Nazianz.

Lumea este o jertfă continuă pentru Hristos, după cum și pentru cei ce viețuiesc în Hristos, adică se fac pe ei înșiși Biserici vii: „Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos. Întru El, orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul, În Care voi împreună sunteţi zidiţi, spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh” (Efeseni II, 20-22).
Părintele Dumitru Stăniloae sublinia că: „În felul acesta, crucea lui Hristos e așezată în Biserică ca într-un paradis restabilit, sau ca un început de restabilire a lui. Din ea învățăm și luăm putere să ne comportăm față de natură nu ca unii ce ne lăsăm ispitiți de plăcerile ce pot fi oferite sensibilității noastre trupești ieșite de sub puterea spiritului, ci ca unii ce facem efortul să ne întărim spiritul în contact cu ea, într-o continuă transcendere spre Dumnezeu, chiar dacă acest efort e împreunat cu nu puțină suferință”. 
Iubirea lui Dumnezeu față de oameni, dovedită și prin înomenirea Sa, ne arată că iubirea adevărată înseamnă jertfă, dăruire, sărăcire a ta în fața aproapelui și asumarea durerii celuilalt în fața durerii tale, deșertare de tine, ca să-l primești pe celălalt, iar primindu-l pe aproapele, pe Hristos Îl primești, după cum El Însuși ne asigură: „Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei XXV, 40)”, a încheiat Înaltpreasfinția Sa.