Atelierul de lectură patristică METANIA. 4. Sfântul Sofronie al Ierusalimului

Organizat cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Varsanufie și cu implicarea părinților profesori, atelierul literar caută să atragă atenția elevilor asupra frumuseții literaturii patristice, prin lectura unor opere literare ale Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe.

Tema atelierului literar din luna aprilie a fost Pocăința. În mijlocul elevilor a fost prezent Părintele Alexandru-Virgil Anastasiu, slujitor la Catedrala Arhiepiscopală Sfântul Ierarh Nicolae din Râmnicu-Vâlcea și medic stomatolog. Întâlnirea a avut ca temei textul Viața Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, scris de Sfântul Ierarh Sofronie al Ierusalimului. După ce a fost prezentată pe scurt viața Sfântului Ierarh Sofronie, Părintele Alexandru a rostit un cuvânt duhovnicesc despre teologie, pocăință și rugăciune. În încheiere, elevii au cântat troparul Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca și axionul: Cuvine-se cu adevărat. Toți cei prezenți la atelier au primit cartea Viața Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca.

Următorul atelier de literatură patristică va avea loc marți, 6 mai. În baza textului Cuvânt pentru rugăciune al Sfântului Cuvios Siluan Athonitul, un invitat special va rosti un cuvânt de învățătură despre locul și metoda rugăciunii în viața tinerilor.

Fragmente din cuvântul Părintelui Alexandru-Virgil Anastasiu

Venind aici, la rădăcina învățământului, mi-aduc aminte de anii mei de liceu. Cât entuziasm aveam și ce perspectivă mi se deschidea în față. Eu am făcut liceul în vremea comunismului și mi-aduc aminte că ne chemau propagadiștii la unele ședințe, ca să ne demonstreze că nu există Dumnezeu și că ne tragem din maimuțe. Și eu știam că n-am voie să vorbesc, că - dacă vorbeam eu - erau repercusiuni în familie. Dar le puneam întrebări cu tâlc, la care nu puteau să răspundă. M-a ajutat Dumnezeu, să nu pățesc nimic. Și, după aceea, cu rânduiala lui Dumnezeu, am fost dator să fac ascultare de părintele meu, profesor coordonator Nicolae Moșoiu, care mi-a dat la masterat și la doctorat teza despre combaterea evoluționismului, adică tocmai lucrul cu care mă îndoctrinau pe mine în tinerețe.

Sunteți într-o perioadă care, ca și viața noastră, este trecătoare, dar foarte importantă. Fiindcă aici sunteți deja la hotarul dintre a fi copii purtați de părinți și a vă lua singuri în mâinile dumneavoastră viața. Adică, până acum ați fost lângă părinți, ați învățat, și acum ați trecut mai departe, lângă profesori. Din ce în ce mai mult vă stă în față alegerea.

Vorbirea despre Dumnezeu e o facultate sfântă, să știți. Și zice Sfântul Diadoh al Foticeii, în Filocalie, că primul lucru pe care îl primim noi toți de la Dumnezeu este Duhul Teologiei. Sau Duhul Cuvântului de Dumnezeu. Fiindcă vorbind despre Dumnezeu, intrăm în legătură cu El. Noi nu vorbim acum despre diverse filozofii, zei fantastici sau super-eroi. Fiindcă vorbirea despre ei nu are răspuns din partea acelora. Nu sunt în fața noastră, ca să ne răspundă la ce vorbim despre ei. Dar, când vorbim de Dumnezeu, El e de față. El e prezent și ne primește cuvântul, ca jertfă, și ne răsplătește cu răspuns lăuntric, tainic, în minte. Ceea ce înseamnă pocăință, adică metanoia. Acesta este și numele dat atelierului de față, care nu se referă la metaniile trupului, cât la fiecare învățătură a noastră, la fiecare gând al nostru, care trebuie să fie ca o rugăciune. La orice pas, spunem: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul! Și acest lucru lasă o pecete, o urmă, un ecou de pocăință în sufletul nostru, că de aia se cheamă metanie. Că duce la metanoia, la pocăință, la schimbarea noastră, la o treaptă mai mult către Dumnezeu sau mai jos, către vederea păcatului propriu. Deci, când cuvântăm despre Dumnezeu, se întâmplă cu noi o metanoia, o schimbare a minții, o adevărată pocăință. Și El ne răspunde. Este în dialog cu noi. Și acest dialog personal e teologia, cum spune Mântuitorul Hristos, în Evanghelia după Ioan: Aceasta este viața veșnică, să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat... Și această cunoaștere, din Sfânta Scriptură, nu este atât o cunoaștere academică, scolastică, ci o cunoaștere cum se cunoaște mirele cu mireasa, tainică și desăvârșită. Deci acest duh al teologiei, care e prima harismă care ne vine, este foarte important, fiindcă e atât de înălțător, atât de viu, atât de lucrător, atât de schimbător, încât ne ajută să scăpăm de patimi. Și pe noi, și pe cei cărora le vorbim.

Dacă stăruim în duhul teologiei și-l lucrăm cu seriozitate, adică nu numai că vorbim, dar chiar încercăm să ne schimbăm după cum vorbim, adică să urmăm cugetele și voia lui Dumnezeu despre care grăim. Dacă suntem serioși, Dumnezeu atunci, încetul cu încetul, ne face un mare dar, mai mare dar. Dar nu o să vă vină să credeți ce dar ne face. Care dar? El ne părăsește, fraților. Cum?! Cum poate să fie părăsirea dumnezeiască un dar?! Păi, e dar, fraților, că nu ne părăsește că e rău. El vrea să ne dea altceva, să ne pregătească pentru alt dar, mai mare dar decât darul teologiei. Care? Vederea păcatului propriu! Că fără de Dumnezeu, cum spune tot Mântuitorul în Evanghelie: Fără Mine nu puteți face nimic. Și ne lasă uneori să cădem în păcate mari, ca să ne cunoaștem așa cum suntem noi de păcătoși și neputincioși, să nu ni se mai pară că suntem cineva, că suntem teologi, că vorbim ceva despre teologie. Dumnezeu vrea să ne scape de slava deșartă. Și dacă nu ne deznădăjduim, zice Sfântul Diadoh, se împlinește cuvântul psalmistului: subțiatu-s-a ca pânza unui păianjem zilele noastre. Se vede atunci că suntem atât de fragili, că nu putem să ne abținem de la niciun păcat. Că nu putem să mai facem nici o victorie, că nu mai putem nici să ne legăm la șiret, nici să dormim, nimic. Dar, dacă răbdăm, și mulțumim, și spunem ca tâlharul de pe cruce: pentru păcatele mele mi se întâmplă asta; pomenește-mă, Doamne, atunci nu mai avem pretenția să fim teologi. Ci ne rugăm să ne pomenească Dumnezeu în Împărăția Lui.

Dumnezeu totdeauna ne știe, dar ne uită, în sensul că ne lasă în simțirea pe care noi ne-am cultivat-o fără El. Asta-i durerea iadului. Că Dumnezeu se unește cu toți, prin Har. Cei care voiesc pe Dumnezeu, care iubesc pe Dumnezeu și care vor să se unească cu El, primesc o simțire a Harului, care este mai presus de toată fericirea acestei creații, iar celor care nu-L voiesc, fiindcă Dumnezeu nu-i forțează, le dă voie să-și cultive simțirea lor egoistă, pe care ei și-au făcut-o singuri. Și aceasta e cumplită. Mai mult decât această părăsire provizorie pedagogică din viața asta, ca să dobândim înțelepciunea vederii păcatului propriu, este o simțire netrecătoare și care se amplifică, în care noi vedem că suntem răi, dar totuși nu-L vrem pe Dumnezeu, nu-L slujim pe Dumnezeu. Așa fac demonii. Nu slujesc cu Dumnezeu, ne încăpățânăm în asta. Și este cumplită. Asta e părăsirea iadului. Nu se poate compara părăsirea pedagogică de aici, cu părăsirea iadului. Ca să ne scape de astfel de părăsire, ne dă aceste mici părăsiri. Fiindcă, fără durerea vederii păcatului propriu, ni se pare că suntem cineva, suntem plini de noi și nu mai avem loc de Dumnezeu. Asta ne bolește. Când ne părăsește și când vedem cât de păcătoși suntem, nu mai avem nicio șansă să zicem că suntem nu știu cum și nu știu ce. Și doar atâta: Doamne, scapă-mă! Doamne, miluiește-mă! Și după ce căpătăm vederea păcatului propriu, mare dar, care-i darul următor? Hai, că n-a fost degeaba vederea păcatului. Nu se oprește aici, la părăsire. Care este? Revenirea. Dacă am revenit, înseamnă că n-am făcut metanoia, nu ne-am schimbat. Vrea să ne ridice mai sus decât atât, cum l-a ridicat pe Zosima, ducându-l în fața Sfintei Maria Egipteanca. Când ajunge un astfel de om să se smerească până în ultima celulă a firii lui, el capătă harul discerământului, marele har al discerământului, ca să vadă întotdeauna care-i voia și cugetul lui Dumnezeu. Sfântul Macarie cel Mare spune clar: Sunt unii care cer harul și Dumnezeu, fiindcă e bun, le dă harul, dar se pot prăpădi, că se confundă pe ei înșiși cu harul. Și sunt alții care nu cer harul, care vor să vadă păcatele lor și să se smerească, cum v-am spus, și primească apoi harul; și știind că ei sunt nepuțincioși, nu se mai confundă niciodată cu harul și nu-l mai pierd. E starea mai bună, e starea statornică în Dumnezeu.

Suntem chemați la sfințenie. Și sfințenia nu înseamnă ceva din afara lumii, la care noi ne uităm admirativ. Sfințenia este realitatea în care trăim, explicată prin pocăință, prin pătimirile minții. Ne întâlnim cu realitatea așa cum este, prin pocăință. Nu ne închipuim un ideal și ne pare rău că nu îl putem atinge. În lumea aceasta, care este atât de îndoielnică, trebuie să trecem prin pocăință și să ne întărim, ca mai apoi să îi întărim și pe frați. Ca teologi, trebuie să rezolvăm toate problemele lumii la nivel personal, ca mai apoi să putem să-i ajutăm și pe ceilalți. Și pentru a rezolva toate problemele, trebuie să căutăm răspunsurile, soluțiile, în scrierile Sfinților Părinți. Ei au biruit lumea, urmând Mântuitorului Hristos. Și ei ne pot ajuta și pe noi să biruim lumea, prin învățăturile lor. Și mergând pe calea teologiei, înțelegem că totul este relativ în lumea aceasta, în afară de revelație. Adevărul absolut nu-l putem găsi decât în revelația lui Dumnezeu. Și doar cunoscând și trăind Adevărul, putem să-L cunoaștem pe Dumnezeu. Este nevoie, însă, să ne dorim să-L cunoaștem pe Dumnezeu tot mai mult. La pravila de rugăciune personală, trebuie să adăugăm în fiecare zi câteva pagini de lectură din scrierile Sfinților Părinți. Și în funcție de ce ne învață aceștia, ne schimbăm și noi viața noastră. Și prin schimbarea minții și a vieții Îl vom cunoaște în adevăr pe Dumnezeu.

Sfântul Zosima ajunsese, prin virtuți, la cunoașterea prin contemplație, dar îi rămăsese încă o neștiință, anume neînțelepciunea gândului dacă mai exista cineva, pe undeva, care să fie la înălțimea viețuirii lui. Și pentru aceasta, Dumnezeu l-a dus în fața unei femei păcătoase, care nu avea nici școală, nici studii, nici alte daruri ale vieții acesteia. Dar, prin faptul că și-a mărturisit păcătoșenia și a luptat cu păcatul, cu rugăciune fierbinte către Maica Domnului, a ajuns ca pe acolo pe unde a primit hrana păcatului, tot pe acolo să primească pocăința. Prin vedere, nu mai vedea dulceața lumii, ci pustietatea. Prin auz, nu mai auzea muzica desfrânată, ci numai șuieratul vântului. Se hrănise cu cărnuri și cu vin, iar acum abia dacă mai gusta unele rădăcini uscate. Trupul și-l săturase de plăceri trupești, iar acum trupul îl avea uscat de arșită și de frig. Câți ani a păcătuit, tot atâția ani s-a chinuit, luptând cu gândurile rele ca și cu niște fiare sălbatice. Și a ajuns această femeie păcătoasă, prin pocăință și lupta cu patimile, să cunoască întreaga Sfânta Scriptură, fără să o fi citit sau să o fi ascultat vreodată. Și cum a reușit aceasta? Prin aceea că a cunoscut cel mai important lucru, vederea propriilor păcate. Ea primea harul, fără să se confunde cu ea însăși. Ea cunoștea harul și darul lui Dumnezeu. La un astfel de om a fost trimis Sfântul Zosima, ca să învețe ceva mai mult decât cunoscuse el.