Atelierul de lectură patristică METANIA. 3. Sfântul Ioan Scărarul

Organizat cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Varsanufie și cu implicarea părinților profesori, acest atelier literar caută să atragă atenția elevilor asupra frumuseții literaturii patristice, prin lectura unor opere literare de renume ale Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe.

Atelierul literar din luna martie a avut drept temă Patimile și virtuțile. În mijlocul elevilor a fost prezent Părintele Protosinghel Rafail Bratu, Mare Ecleziarh la Catedrala Arhiepiscopală Sfântul Ierarh Nicolae din Râmnicu-Vâlcea. Întâlnirea a avut ca temei viața Sfântului Cuvios Ioan Scărarul și textul Scara dumnezeiescului urcuș. După ce a fost prezentată pe scurt viața sfântului și s-au citit fragmente alese din carte, Părintele Rafail a rostit un cuvânt duhovnicesc. În încheiere, elevii au cântat troparul Sfântului Cuvios Ioan Scărarul și axionul: Cuvine-se cu adevărat. Elevii prezenți la atelier au primit Scara dumnezeiescului urcuș.

Următorul atelier de literatură patristică va avea loc marți, 8 aprilie 2025. Tema - Pocăința - va fi prezentată pornind de la scrierea patristică Viața Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, scrisă de Sfântul Ierarh Sofronie al Ierusalimului. Prezentarea vieții sfântului și a operei literare va fi urmată de cuvântul duhovnicesc al invitatului special.

Fragmente din cuvântul Părintelui Rafail Bratu

Dumnezeu ne îndeamnă să ne bucurăm pururea. Și este prilej de bucurie, iar nu de întristare, o astfel de întâlnire, anume când ne aplecăm asupra tainelor vieții duhovnicești. Este bine că încă din pruncie vă doriți să cunoașteți aceste taine. Bine este ca omul să înceapă cât mai devreme să călătorească pe acest drum, pentru că, vedem toți, cu cât timpul trece, cu cât omul îmbătrânește, relația omului cu Dumnezeu devine mai complicată, pentru că este mai greu de acceptat. Pentru că singurul lucru pe care îl avem de făcut, de-a lungul vieții, este să acceptăm un Dumnezeu Care ni S-a revelat așa cum este El. Așadar, greutatea temelor duhovnicești poate ne întristează, pentru că nu le putem cuprinde îndeajuns, dar trebuie să ne și bucure, pentru ca avem o întreagă viață la dispoziție și, apoi, o întreagă veșnicie pentru a crește permanent în această cunoaștere a lui Dumnezeu.

Bunăvoința este primul principiu al testamentului lăsat moștenire de Sfântul Ioan Scărarul. Este un testament lăsat mai întâi obștii mănăstirii, iar mai apoi, întregii Biserici.

Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și după asemănarea Sa. Deci, prin geneză, noi, oamenii, suntem de viță nobilă, suntem de viță dumnezeiască. Nu suntem o creatură oarecare a lui Dumnezeu, ci suntem chemați să devenim fii ai lui Dumnezeu. Și pentru a deveni fiu al lui Dumnezeu, omul trebuie să împlinească voia Lui, exprimată în poruncile Sale. În prima poruncă, Dumnezeu a arhivat întreaga Sa voie. Toate erau simple la Dumnezeu, dar omul a complicat lucrurile, prin curiozitate și prin neascultare lui. Iar ca o consecință imediată, Dumnezeu îi spune omului că va fi lipsit momentan de nemurire. Nu este o consecință ușor de purtat. În calea lui spre nemurire, omul a primit o barieră, anume moartea. Și moartea este o expresie a dragostei dumnezeiești, Care nu a vrut ca răul din om să se înveșnicească, așa cum s-a întâmplat cu Lucifer. Diavolul s-a înveșnicit în rău. Și să nu-l chemați niciodată în viața personală, pentru că el vine. El este „grabnic-ajutător” pentru cel ce-l cheamă. El abia așteaptă să fie chemat, ca unul care are o nebunie a chemării, pentru că el a fost creat la început să răspundă chemării lui Dumnezeu, imediat și neîncetat. Diavolul are această potență, de a veni imediat ce este chemat. El a venit la primii oameni și fără să fie chemat. Dar, dacă îl mai și chemăm, atunci să fim siguri că va veni și că nu va lipsi din viața noastră.

Dumnezeu a căutat multe metode să-l scoată pe om din căderea lui. Și una dintre metode este scara. La prima vedere, scara suna mai mult a nevoință, a greutate, decât a bucurie. Scara reprezintă un simbol al nevoinței, într-adevăr. Prima scară pe care o cunoaștem este scara văzută în vedenie de patriarhul Iacob, pe care urcau și coborau îngerii lui Dumnezeu, iar la capătul scării era Însuși Dumnezeu.

Patriarhului Avraam, Dumnezeu îi cere să iasă din pământul său natal, dintr-o lume păgână și să meargă într-un pământ binecuvântat. Și în scrierea Sfântului Ioan, prima treaptă dintre cele 30 este tocmai ieșirea din lumea pe care am primit-o prin geneză, din locul în care ne-am născut. Dar nu în sensul de a schimba locul fizic în care trăim, nici de a părăsi familia noastră, ci de a schimba modul nostru de gândire și de viețuire. Dar nu poți urca pe această primă treaptă, dacă nu te așezi într-un mediu prielnic. Iar seminarul, școala teologică, este tocmai acest mediu prielnic în care puteți pune începutul cel bun al lucrării duhovnicești. Este important mediul, pentru că în acest mediu va crește un aluat, alutatul lui Dumnezeu din lăuntrul vostru. Și ține de fiecare dacă acest aluat va ajunge cozonac, ori va mucegăi.

Un principiu al scării este acela că fiecare om are nevoie de un ghid pentru a călători în viața duhovnicească. La fel cum este necesar un ghid pe munte sau într-o călătorie. Avem nevoie de ghidul scrierilor, anume Sfânta Scriptură și elementele Sfintei Tradiții, dar și de ghidul viu încadrat deja în viața Bisericii, anume preotul duhovnic. În acest sens, Sfântul Ioan Scărarul este un astfel de ghid, pentru că el face o sinteză a întregii vieți duhovnicești, sinteză întemeiată pe Sfânta Scriptură și pe experiența vie a Părinților din vremea lui. Autorul nu inventează nimic în scrierea lui, ci gândește întemeiat pe revelația lui Dumnezeu și pe mărturia sfinților din vremea lui. Un mediu prielnic și un ghid duhovnicesc, deci, sunt cele două elemente care constituie începutul oricărei vieți bineplăcute lui Dumnezeu.

Un alt principiu al Scării: să se respecte întotdeauna, în viață, logica treptelor. Nu săriți treptele din viața voastră! Este una dintre cele mai mari greșeli pe care le fac oamenii. Toate lucrurile au vremea lor. Educația, știința și toate cele care urmează, au importanța lor. Nu săriți treptele din viața voastră, ci faceți doar ceea ce este potrivit cu vârsta voastră. Spre exemplu, căsătoria are rostul ei, la timpul ei. Nici un lucru nu trebuie făcut înainte de vremea lui.

Să luăm aminte la etimologia cuvântului scară, care, în limba greacă se numește climax. Acest cuvânt indică punctul culminant într-o desfășurare de evenimente sau intensitatea maximă a unui fenomen. Punctul culminant al vieții noastre trebuie să fie: numai Dumnezeu! Să nu facem puncte culminante din lucruri mărunte ale vieții noastre. Mai ales la tinerețe există această ispită, de a face scop sau culme a vieții din anumite vise sau dorințe trecătoare. Nici soția, nici cariera, nimic nu are dreptul să ocupe punctul culminant al vieții omului. Și soția, și copiii, și părinții, și serviciul, toate au locul lor în inimă, dar inima întreagă trebuie să aparțină numai lui Dumnezeu. Plină de toți cei dragi și de toate lucrurile, inima trebuie închinată lui Dumnezeu. Numai El poate întreține acest apogeu. Este singurul Care poate să întrețină o fericire care nu se termină.

Cele 30 de trepte sunt după numărul celor 30 de ani ai Mântuitorului Hristos. Și ne învață Sfântul Ioan că noi, în realitate, nu facem nimic singuri. Și când ne mișcăm, și când gândim, facem împreună cu Dumnezeu. Ne trezim, ne rugăm, citim, vorbim și ne mișcăm, doar datorită lui Dumnezeu. Acest gând trebuie să-l avem, ca pe un bob de grâu, în toată viața noastră. Și vom crește duhovnicește. Când vom uita de acest gând, când vom crede că suntem în stare de ceva prin noi înșine, atunci vom începe să cădem, să nu reușim, să ne tulburăm. Iar ca intensitate, ultimii trei ani din viața pe pământ a Mântuitorului Hristos sunt lucrarea lui Dumnezeu pentru om. Sfântul Ioan a lăsat acești trei ani numai pe seama lui Dumnezeu.

Când plecați în viață, nu uitați cine sunteți și unde trebuie să ajungeți. Cine sunt? Este foarte important să înțelegeți acest lucru. Să nu vă fie rușine vreodată de unde sunteți, ori din ce familie veniți, cât timp sunteți în casa lui Dumnezeu.

Programul de viață este extrem de important. Să nu faceți nimic la întâmplare! Spre exemplu, una este să exersez muzica, pentru că sunt obligat de profesor, alta este să înțeleg că a cânta este un lucru care ține de viața mea și de comunicarea mea cu Dumnezeu. Este important să învațăți să cautați în scrierile Sfinților Părinți. Programul de viață trebuie să aibă ca temelie rugăciunea, de orice fel ar fi aceasta. Rugăciunea și cântarea bisericească trebuie să facă parte din programul nostru de viață. O cântare, o rugăciune de noapte, o priveghere la lumânare, toate acestea să facă parte din viața noastră. Să iubim aceste lucrări și nu vom fi dezamăgiți niciodată. Fără aceste mici lucruri nu va crește aluatul cel duhovnicesc din lăuntrul nostru. Viața se trăiește! Sunt unii oameni care zilnic se trezesc și mor. Să învățăm să trăim, să scoatem moartea din viața noastră. Iar dacă murim patimilor, atunci vom trăi la  o intensitate tot mai mare viața noastră. În acest sens, puntul esențial al Scării este să vrei. Viața se trăiește și trebuie să vrei să o trăiești. Am început viața aceasta, care nu se va mai termina. Viața aceasta este numai un trailer, pe când filmul întreg va începe atunci, odată cu: Cu sfinții odihnește, Hristoase... Până atunci, trebuie să vă obișnuiți cu genul filmului, cu genul dumnezeiesc. Dar, numai să vrem să trăim în acest gen de film veșnic. Deși sunt deschise porțile Împărăției lui Dumnezeu, mulți nu vor intra, pentru că nu află acolo genul de film care le place și cu care s-au obișnuit în timpul vieții acesteia.

Pregătire, mai înainte de orice veți face în viață! Și pentru o întâlnire te pregătești, de dragul persoanei care te așteaptă. Și cât de frumos trebuie să ne pregătim pentru întâlnirea cu Dumnezeu! Dacă nu cunoaștem, nu ne putem pregăti cum se cuvine. De aceea, Marcu Ascetul spune: Cele trei mari izvoare ale tuturor patimilor sunt: neștiința, uitarea și trândăvia. Fără știință, fără lectură, nu ne putem pregăti cum se cuvine pentru nici o lucrare bună. Dramele tuturor tinerilor pleacă din neștiință. Unii nu au părinți care să îi învețe, nici nu au un mediu prielnic, dar toți aveam acces la scrierile Sfinților Părinți. Fără a cunoaște, nu poți nici gândi cum se cuvine. Fără cunoaștere nu poți planifica nimic bun. Despre cunoaștere, Mântuitorul Hristos spune: Aceasta este viața veșnică, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat... Căutați să cunoașteți lucrurile esențiale. Nu pierdeți timpul! Și obișnuiți-vă să cunoașteți prin oameni dragi, prin oameni care vă iubesc și care vă vor binele. Să cunoașteți lucrurile din viață la nivel personal, iar nu de pe internet sau de la străini. Duhovnicul vă poate deveni cel mai bun prieten, cel mai sincer, cel mai bun sfătuitor. Cunoașterea este și începutul, și sfârșitul, a tot lucrul bun. Nu poți să te lepezi de lume, fără să cunoști impactul negativ pe care lumea îl are asupra ta. Dar nici nu poți ajunge în capătul scării, anume să le iubești pe toate, fără să te cunoști pe tine, pe ceilalți, și pe Dumnezeu.

Fragmente din Scara dumnezeiescului urcuș a Sfântului Ioan Scărarul

Pocăința este împrospătarea Botezului.

Pocăința este învoiala cu Dumnezeu pentru o a doua viață.

Pocăința este răbdarea de bunăvoie a tuturor necazurilor. (5, 2)

Nu vom fi învinuiți, o, prieteni, la ieșirea sufletului, ca nu am săvârșit minuni, nici că n-am teologhisit, nici că n-am fost văzători, dar vom da negreșit socoteală lui Dumnezeu că n-am plâns. (7, 73)

Blândețea este starea nemișcată a sufletului, care rămâne aceeași: în necinstiri, ca și în laude. Dacă definiția celei mai înalte blândeți este a rămâne senin cu inima și plin de iubire față de cel ce ne supără când e de față, definiția iuțimii este a te lupta prin cuvinte și mișcări cu cel ce te-a supărat și a te înfuria asupra lui, chiar și când ești singur. (8, 3 și 13).

Nimeni dintre cei ce judecă sănătos nu va tăgădui că din ură și din ținerea de minte a răului se naște clevetirea. (10, 1)

De voiește cineva să biruiască duhul clevetirii, să nu învinovățească pe cel ce a greșit, ci pe diavolul care l-a ispitit. (10, 5)

Chiar de ai vedea pe cineva greșind în ceasul morții, nici atunci să nu-l osândești. Căci necunoscută este oamenilor judecata lui Dumnezeu. Unii au făcut greșale mari la arătare, dar au făcut lucruri și mai mari în ascuns. (10, 9)

Ascultați la mine, ascultați toți controlorii cei răi ai altora. Dacă e adevărat, precum și este: Cu ce judecata veți judeca, cu aceea veți fi judecați (Matei 7, 2), negreșit în cele ce vom cleveti pe aproapele, în acelea vom cădea, fie sufletești, fie trupești. (10, 10)

A judeca înseamnă a răpi cu obrăznicie un drept al lui Dumnezeu. (10, 15)

Culegătorul de struguri destoinic mănânca numai boabe coapte și nu culege nimic din aguridă.

Mintea pricepută și înțeleaptă ia aminte cu sârguință la toate virtuțile pe care le vede la vreunii.

Cel fără de minte, însă, iscodește cele vrednice de ocară și lipsurile. (10, 17)

Multa vorbire este catedra slavei deșarte, prin care aceasta se arată pe sine și se face cunoscută. (11, 2)

Nimeni dintre cei sănătoși la minte să nu-și închipuie că păcatul minciunii e unul mic... Minciuna înseamna pieirea dragostei. (12, 1-2)

Lăcomia pântecelui e bucătar iscusit, născocind tot felul de mâncăruri gustoase. Astupându-se un canal, se deschide altul. Închizându-l pe acesta, se cască un altul. Lăcomia pântecelui este o amăgire a ochilor, căci, înghițind puține, dorește să le înghită pe toate. (14, 2)

Se bucură iudeul de sâmbătă și de sărbătoare; și monahul lacom, de sâmbătă și de Duminică. Se gândește cu mult timp înainte de Paști și pregătește mâncărurile cu zile înainte. Robul stomacului face planuri cu ce mâncăruri va ține praznicul, pe când robul lui Dumnezeu se gândește cu ce daruri duhovnicești se va îmbogăți! (14, 4)

Mintea postitorului se roagă cu trezvie. Dar mintea celui neînfrânat e plină de chipuri necurate. (14, 16)

Iubirea de arginți este închinarea la idoli. (16, 2)

Iubitorul de arginți râde de Evanghelii și le nesocotește cu voia. Cel ce a dobândit dragoste va risipi banii. Dar cel ce spune că acestea două pot viețui împreună se amăgește pe sine. (16, 3)

Dumnezeu ascunde de multe ori de la ochii noștri bunătățile pe care le-am câștigat. Dar omul care ne laudă, mai bine zis care ne amăgește, a deschis ochii noștri spre ele prin laudele lui. (21, 8)

Lingușitorul este slujitorul diavolilor, călăuza mândriei, nimicitorul străpungerii inimii, pierzătorul bunătăților, cel ce abate pe alții de la calea cea dreaptă. (21, 9)

Smerita cugetare arată nu cel ce se defaimă pe sine - căci cum nu se va răbda pe sine? - ci cel ce, ocărât fiind de altul, nu-și micșorează dragostea față de acesta. (21, 15)

Mândria este tăgăduirea ajutorului lui Dumnezeu, este disprețuirea oamenilor, este pricinuitoarea căderilor, este nărav diavolesc... Unde s-a întâmplat cădere în păcat, acolo s-a sălășluit mai întâi mândria. (22, 1-5)

Trufia pricinuiește uitarea greșelilor proprii. Aducerea-aminte de propriile păcate este pricină smeritei-cugetări. (22, 23)

Omul mândru nu va avea nevoie de diavol, pentru că el însuși își este diavol și vrăjmaș ce se războiește cu sine. (22, 25)

Blândețea este starea neclătinată a minții, care rămâne la fel în cinstiri și necinstiri. Blândețea stă în a ne ruga în chip netulburat și sincer pentru cel ce ne tulbură în vremea tulburărilor ce ni le pricinuiește. (24, 2)

În inimile celor blânzi se odihnește Domnul, iar sufletul tulburat e scaunul diavolului. (24, 3)

Să ne sârguim să învățăm cele dumnezeiești mai degrabă prin sudoare și prin osteneală, iar nu prin cuvântul simplu. Căci nu cuvinte, ci fapte va trebui să arătăm în vremea ieșirii sufletului. (26, 26)

Să nu ne întristăm când cerem ceva de la Domnul timp îndelungat și nu suntem auziti, căci Domnul ar fi voit ca toți oamenii să se facă nepătimitori într-o clipă, dar ca un înainte-știutor cunoaște că aceasta nu le este de folos. Toți cei ce cer și nu primesc de la Dumnezeu cele cerute fără îndoială că nu le primesc pentru una din aceste pricini: sau pentru că cer înainte de vreme, sau pentru că cer cu nevrednicie și dornici de slava deșartă, sau pentru că, primindu-le, se vor făli, sau, după dobândirea lucrului cerut, vor cădea în nepăsare. (26, 38)

Când ni se cer deodată două fapte bune, trebuie să alegem pe cea mai de trebuință. De pildă: de multe ori, stând noi la rugăciune, vin la noi niște frați. Trebuie să alegem una din două: sau să părăsim rugăciunea, sau să întristăm pe fratele lăsându-l să plece fără răspuns. Iubirea e mai mare decât rugăciunea. Rugăciunea a fost socotită mereu ca o virtute parțiala, iubirea e cuprinzătoarea tuturor. 43

Să nu ne mirăm, văzându-ne în arena nevoinței, la început, mai pătimași decât în viața din lume.

Căci fiarele, care mai înainte erau ascunse, nu se arătau. 67

Nu face pedeșteptul în cuvintele rugăciunii tale! Căci gânguritul simplu și nemeșteșugit al copiilor a înduioșat pe Tatăl lor din ceruri. (28, 8)