„O pildă de bogăție iconografică”
Aprecierile Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, asupra picturii bisericii Mănăstirii Antim din Râmnicu-Vâlcea se așază în conștiința tuturor închinătorilor acestei mănăstiri drept o reafirmare continuă a ideii că pictura relevă într-un admirabil chip dragostea, bunătatea și empatia Mântuitorului Iisus Hristos cu toți necăjiții lumii.
Pentru Părintele Patriarh „pictura nu este o simplă podoabă. Ea nu este, în primul rând, un element didactic, ci este un element liturgic, participativ la celebrarea Sfintei Liturghii. Chiar atunci când, într-o biserică, nu se mai săvârșește timp de două zile Liturghie, ai impresia că Liturghia continuă prin pictura bizantină care este conformă cu întreg conținutul liturgic al Sfintei Liturghii și, desigur, cu al celorlalte slujbe ale Bisericii.
Fiind conformă cu Liturghia ortodoxă, iconografia bizantină este în acelaşi timp lumină a Crucii şi Învierii lui Hristos, asceză şi bucurie pascală, comemorare a istoriei mântuirii şi pregustare profetică a vieţii cereşti eterne.
Întrucât iconografia bizantină evidenţiază cu prioritate dinamica sfinţirii omului şi a naturii în relaţia lor cu Hristos-Dumnezeu Creatorul şi Mântuitorul lumii, ea nu prezintă natura şi istoria ca realităţi autosuficiente închise în spaţiul tridimensional, ci în dinamica mutaţiei lor profetice spre „cerul nou şi pământul nou”, spre „Ierusalimul ceresc” despre care vorbeşte cartea Apocalipsei în capitolul 21.
Dacă ne uităm bine la pictura bizantină, ea nu este o copie a realității, ci este o interpretare duhovnicească profetică, în lumina Împărăției cerurilor, a „veacului ce va să fie”. De aceea, însăși natura sau creaţia materială (crestele munţilor) este impregnată de lumina harului. Mai mult, în pictura bizantină, pliurile aurii de la veşmintele sfinţilor ne arată că totul este pătruns de lumina cea necreată, nevăzută cu ochii trupești, dar simțită sufletește prin credință. De asemenea, putem observa în pictura bizantină că proporțiile din natură nu sunt respectate, pentru că toate sunt subordonate unui scop: acela al transfigurării. De pildă, niciodată muntele, copacul sau câmpul nu trebuie să treacă deasupra nivelului la care sunt ilustrați genunchii unui sfânt, pentru ca să se arate că el este detașat de cele materiale; că nu este prizonierul teluricului, ci că el, încă din lumea aceasta, trăiește libertatea harică a fiilor lui Dumnezeu. De asemenea, dacă un sfânt avea un trup cu gât scurt, în pictură el nu mai apare astfel, ci gâtul pare ca o coloană înaltă pe care stă capul ca un templu. Deci, pictura bizantină nu este o copie a realității, deoarece pune în evidență transfigurarea spirituală a elementelor materiale. Iarăși, dacă cineva avea urechile mari, în pictură nu are voie să mai apară cu urechile mari, ci mai mici, pentru că ele au interiorizat cuvântul duhovnicesc. Dacă privim ochii sfântului ilustrat, ei sunt în general de trei-patru ori mai mari decât în realitate, pentru că ei reprezintă ferestrele prin care sufletul privește în Împărăția cerurilor. Prin urmare, pictura bizantină nu este o copie naturistă a realității istorice, ci este o prezentare transfigurată a realităţii istorice, a mutației profetice a acesteia, din lumea prezentă „spre cerul nou și pământul nou” din cartea Apocalipsei (21, 1)”.
