Despre luminarea dumnezeiască

Care e taina înfricoşătoare ce se săvârşeşte în mine ?
Cuvântul n-o poate tâlcui, nici mâna mea ticăloasă
n-o poate scrie spre lauda şi slava Celui ce este peste toate,
A Celui ce este mai presus de orice laudă şi orice cuvânt.
Căci dacă cele ce se petrec acum în mine, risipitorul,
sunt negrăite şi de nespus, spune-mi cum va fi nevoie
să primească laudă sau slavă de la noi,
Cel care e Dăruitorul şi Făcătorul acestora?
Fiindcă nu va dobândi slavă de la noi Cel ce are slavă,
precum nici nu va primi strălucire sau se va împărtăşi de lumină,
soarele văzut de noi în lumină
El luminează, nu e luminat; se arată luminând, nu primeşte lumină.
Căci are ceea ce a primit, de la început, de la Creator.
Dacă deci făcând soarele, Dumnezeu, Creatorul tuturor,
l-a făcut fără vreo trebuinţă, ca să răspândească lumină îmbelşugată
şi să nu aibă nevoie nicidecum de altul mai mare,
cum ar primi slavă de la mine umilitul?
Căci e cu totul fără lipsuri Ziditorul soarelui,
care umple de toate bunătăţile, având puterea într-un semn şi
într-o hotărâre.
De aceea limba mea nu are cuvinte
şi mintea mea priveşte cele săvârşite, dar nu le explică;
le vede şi voieşte să le spună, dar nu găseşte cuvânt.
Căci ceea ce priveşte ceea ce e nevăzut şi cu totul fără formă,
şi simplu cu totul necompus, nesfârşită mărime
şi nu vede nici început şi nu observă nici sfârşit
şi nu cunoaşte nici mijloc; cum ar spune ce vede?
Socotesc că vede totul într-o unitate.
Dar nu, desigur, prin fiinţă, ci prin participare.
Căci te aprinzi de la foc şi iei focul întreg.
dar acela rămâne neîmpărţit, neîmpuţinat în ceea ce era.
Ceea ce se împărtăşeşte de focul material, se desparte de el
şi trece în multe sfeşnice,
dar acela fiind foc duhovnicesc, e de neîmpărţit
şi cu totul de neseparat şi de netăiat.
Căci împărtăşindu-se, nu se împarte, ci rămâne neîmpărţit
şi se află în mine,
răsare în mine, dinlăuntrul nevrednicei mele inimi,
ca soarele, sau ca discul soarelui,
arătându-se în formă de sferă, în chip luminos, căci e ca o flacără.
Nu ştiu – precum s-a spus – ce să zic despre ea
şi aş voi să tac, dacă aş putea.
Dar minunea înfricoşătoare îmi mişcă inima şi-mi deschide
gura murdară şi mă face să vorbesc şi să scriu.
Căci Tu, Cel ce mi-ai răsărit acum în inima întunecată,
Cel ce mi-ai arătat lucruri minunate, pe care ochii nu le-au văzut,
Cel ce m-ai făcut ucenic şi fiu al apostolului, pe mine,
pe care mă avea înainte cumplitul balaur
şi ucigător de oameni ca lucrător şi slujitor a toată fărădelegea,
Tu, Soarele dinainte de veci, care ai strălucit, în iad,
iar pe urmă ai luminat şi sufletul meu întunecat
şi mi-ai dăruit ziua neînserată – lucru greu de crezut
celor nepăsători şi leneşi ca mine –
Cel ce ai umplut sărăcia mea de toate bunătăţile,
Tu însuţi mi-ai dăruit cuvânt şi mi-ai dat vorbe,
ca să istorisesc tuturor minunile Tale,
pe care le faci şi cu noi, robii Tăi.
Aceasta pentru că cei ce dorm cu lenevie în întuneric
şi spun: E cu neputinţă să se mântuiască păcătoşii şi să fie miluiţi
ca Petru şi ca ceilalţi apostoli, sfinţi, cuvioşi, drepţi,
să cunoască şi să înveţe că acesta a fost,
este şi va fi un lucru uşor pentru bunătatea Ta.
Şi cei cărora li se pare că Te au pe Tine, lumina întregii lumi
(Ioan VIII, 12),
dar spun că nu Te văd, că nu petrec în lumină,
că nu sunt luminaţi, că nu te văd mereu, Mântuitorule,
să afle că nu i-ai luminat pe ei în cugetare,
nici nu Te-ai sălăşluit în inima lor murdară
şi că se bucură degeaba cu nădejdi deşarte
socotind că vor vedea lumina Ta după moarte,
Căci arvuna, pecetea s-a dat sigur, de aici,
Mântuitorule, oilor de-a dreapta.
Căci dacă moartea îi aduce fiecăruia o închidere
şi după sfârşit nimeni nu mai poate face,
fără îndoială fiecare va fi cum s-a aflat.
Aceasta mă Inspăimântă, Stăpâne, aceasta mă face să tremur,
aceasta usucă simţurile mele
fiindcă aşa cum murind şi mutându-se cineva acolo fiind orb,
nu va mai vedea acest soare în mod sensibil,
deşi înviind va primi iarăşi lumina ochilor,
aşa nici cel ce are mintea oarbă când moare,
nu Te va mai vedea pe Tine,
Soarele spiritual, Dumnezeul meu.
Ci ieşind din întuneric, va merge în întuneric
şi în veci va fi despărţit de Tine.
Nimeni dintre cei ce cred în Tine, Stăpâne,
sau din cei botezaţi în numele Tău,
nu va suporta această mare şi înfricoşătoare povară
a despărţirii de Tine, Milostive.
Căci cumplit chin este acesta,
cumplită, de nerăbdat, este suferinţa veşnică.
Căci ce e atât de rea ca despărţirea de Tine Mântuitorule?
Ce e mai dureros ca despărţirea de viaţă,
ca lipsirea de toate bunurile ?
Căci despărţirea de Tine e lipsirea de tot binele.
Fiindcă nu cum sunt cele de acum de pe pământ, vor fi şi atunci.
Pentru că acum cei ce nu Te cunosc pe Tine, se desfată trupeşte
şi se bucură sărind ca animalele
având cele ce li le-ai dat spre plăcerea vieţii.
Şi nevăzând decât acestea, socotesc că aşa va fi şi după ieşirea
sufletului,
după plecarea din această viaţă.
Dar vorbesc greşit şi cugetă rău
cei ce spun că vor fi într-o oarecare odihnă,
dar nu cu Tine, şi-şi pregătesc ei înşişi
un loc -, o, ce nebunie ! –
care nu va fi părtaş nici de lumină, dar nici de întuneric,
în afară împărăţiei, dar şi a gheenei,
departe şi de cămară mirelui, dar şi de focul judecăţii,
în care doresc să ajungă şi cei ticăloşi.
Şi spun că n-au nevoie de slavă Ta cea veşnică,
sau de împărăţia cerurilor, ci să fie în odihnă.
Vai de întunecimea lor, vai de neştiinţă lor!
Vai de mizeria lor şi de nădejdile lor deşarte!
Nicăieri nu s-a scris aceasta, căci nici nu va fi aceasta.
Ci vor fi în lumina bunătăţilor cei ce au făcut cele dumnezeieşti
şi în întunericul pedepselor lucrătorii celor rele.
Iar la mijloc e prăpastia înfricoşătoare care desparte pe unii de
alţii,
precum Tu Însuţi ai învăţat, Cel ce le-ai pregătit acestea (Luca XVI, 26).
Căci pentru omul ce cade la mijloc,
acesta va fi mai rău decât orice chin înfricoşător şi pedeapsă.
El se va rostogoli în chip nenorocit
şi va fi dus în prăpastia chinurilor şi în haosul pierzaniei,
peste care e greu să păşească toţi cei ce se află în chinuri,
care voiesc să treacă în pământul celor drepţi.
Ei preferă să fie prefăcuţi în cenuşă de focul cumplit,
decât să se arunce în abisul înfricoşător.
Deci cei ce doresc să ajungă acolo după moarte,
sunt vrednici de multe lacrimi şi de mult plâns,
pentru că sunt cu totul nesimţitori ca animalele neraţionale.
Ei îşi doresc blestemul lor şi se amăgesc pe ei înşişi,
Tu eşti împărăţia cerurilor, Tu eşti pământul celor blânzi, Hristoase
(Matei V, 5)
Tu eşti verdeaţa raiului. Tu eşti ospăţul dumnezeiesc,
Tu eşti cămara de nuntă negrăită,
Tu eşti masa tuturor,
Tu eşti pâinea vieţii (Ioan VI, 35)
Tu eşti băutura cea mai nouă.
Tu eşti paharul apei şi apa vieţii (Apoc. XXI, 6).
Tu eşti sfeşnicul nestins pentru fiecare dintre sfinţi.
Tu eşti veşmântul şi cunună şi Cel ce împarte cununi,
Tu eşti bucuria şi odihna,
Tu, desfătarea şi slava,
Tu eşti veselia şi plăcerea.
Şi harul Tău va lumina ca soarele, Dumnezeul meu.
Căci el e harul Duhului Sfânt în toţi sfinţii.
Şi vei lumina, Soare neapropiat, în mijlocul lor.
Şi toţi se vor lumina pe măsură credinţei,
faptelor, nădejdii şi iubirii,
curăţirii şi luminării din Duhul Tău,
Dumnezeule, singurul îndelung răbdător şi Judecător al tuturor.
Locaşurile şi locurile lor vor fi socotite diferite (Ioan XIV, 2).
Măsurile strălucirii, ale iubirii, ale vederii Tale,
mărimea slavei, desfătarea şi arătarea
vor deosebi casele şi locaşurile lor.
Minunatele corturi deosebite şi multele case,
veşmintele multor demnităţi
şi coroanele foarte deosebite, pietrele şi mărgăritarele
şi florile neveştejite, cu chipuri minunate, paturile şi
aşternuturile
mesele şi tronurile
şi tot ce pricinuieşte o desfătare prea dulce
erau şi sunt una cu a Te vedea pe Tine singur.
Deci cei ce, precum s-a zis, nu văd lumina Ta,
nu sunt nici văzuţi de Tine,
ci sunt despărţiţi de vederea prea bună a Ta,
sunt lipsiţi de bunătăţi.
Dar atunci unde vor afla odihnă,
unde vor afla un loc fără durere,
în care să locuiască, o data ce nu s-au făcut drepţi ?
Căci numai „drepţii vor locui în faţa Ta” (Ps. CIXL. 13).
Fiindcă şi Tu ai luat chip în inimă lor dreaptă (Gal. IV, 18),
vor locui cu chipul Tău în Tine, Hristoase al meu.
O, minune! O, dar minunat al bunătăţii Tale!
prin care se fac oamenii în chipul lui Dumnezeu
Şi ia chip în ei Cel neîncăput în toţi,
Dumnezeul neschimbător, imuabil prin fire,
Cel ce voieşte să locuiască toţi drepţii,
ca să aibă fiecare înăuntru pe Împăratul întreg
şi împărăţia însăşi şi cele ale împărăţiei.
Şi să lumineze cum a luminat Dumnezeul meu înviind
mai mult decât razele soarelui acesta văzut.
Prin aceasta vor sta lângă Cel i-a slăvit pe ei
si vor rămâne uimiti de îmbelşugarea slavei
şi într-o neîncetată creştere a strălucirii dumnezeieşti.
Căci nu va fi sfârşit al înaintării lor în veci.
Pentru că stabilitatea creşterii spre ţintă fără sfârşit
va consta în cuprinderea necuprinsului
Şi îi va sătura Cel de care nu se poate nimeni sătura.
Plinătatea lui şi slava luminii
va consta în înaintarea într-un abis şi într-un început fără sfîrşit.
Şi precum având pe Hristos ca Cel ce a luat chip înăuntru lor.
Îi stau alături Celui ce luminează în mod neapropiat,
aşa sfârşitul se face în ei începutul slavei
şi – ca să-ţi fac ideea mai clară –
în sfârşit vor avea începutul şi în început sfârşitul.
Înţelege prin aceasta supraplinătatea care nu mai are nevoie de
adaos.
Dar la sfârşitul a ceea ce-i fără sfârşit nu ajung cei ce aleargă.
Căci dacă va trece acest cer văzut
şi pământul şi toate cele de pe pământ,
gândeşte-te la ceea ce am spus,
se va arăta locul, unde vei află sfârşitul (desăvârşitul),
Nu vorbesc de cel corporal, ci prin minte
vei putea înţelege plenitudinea lumii necorporale.
Şi aceasta nu e lumea, ci un aer cum a fost înainte.
Dar nici aer, ci un spaţiu negrăit pe care îl numesc Totul.
El este un abis fără sfârşit întru totul,
întreg în toate privinţele, în toate părţile.
Acest Tot e umplut de dumnezeirea lui Dumnezeu.
Cei ce se împărtăşesc de El şi locuiesc în El,
cum vor cuprinde întregul, ca să se sature ?
Sau, spune-mi, cum vor ajunge la sfârşitul nesfărşitului ?
E ceva cu neputinţă şi cu totul de neajuns,
Nici sfinţii ce petrec aici în timp,
nici cei ce s-au mutat acolo în Dumnezeu
nu pot avea în ei o astfel de înţelegere.
Ei sunt acoperiţi de lumina sfintei slave
şi sunt luminaţi şi luminează
şi se desfată în acestea,
Dar ştiu cu adevărat cu toată încredinţarea
că desăvârşirea acestora este fără sfîrşit
şi înaintarea în slava va fi veşnică.
Dar de cei ce cad din Dumnezeu, mă mir unde stau,
o dată ce sunt departe de Cel ce e pretutindeni.
Aceasta e cu adevărat, fraţilor, o minune plină de frică,
care are nevoie de cugetarea unei minţi luminate
ca să înţeleagă bine aceasta şi să nu cadă
în erezie, ca una ce nu crede cuvintelor Sfântului Duh.
Fără îndoială vor fi şi acestia înăuntru Totului,
dar în afară de lumina dumnezeiască şi de Dumnezeu.
Căci precum cei ce nu văd soarele care străluceste
chiar de sunt luminaţi întregi,
sunt in afara lumii,
despărţiti prin simţire şi prin vedere de acesta,
aşa este lumina dumnezeiască a Treimii în toate,
dar păcătoşii sunt închişi în mijlocul întunericului
întrucât nu văd şi nu au deloc simţirea dumnezeiască,
ci fiind arsi de constiinţa lor
şi osândiţi de ea, vor avea în veci
chinul negrăit şi durerea nespusă.