Slujbă de pomenire pentru poetul Mihail Eminescu

În cuvântul de binecuvântare împărtășit cu prilejul Zilei Culturii Naționale, Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie a reliefat: „

Ziua Culturii Române ne oferă prilejul de a înțelege că opera eminesciană nu poate fi separată de matricea pe care i-a conferit-o spiritualitatea ortodoxă. Așa cum credința transfigurează existența umană, poezia eminesciană transfigurează vocația creatoare a unui întreg neam, amintindu-ne că o cultură vie se naște din profunzimea credinței și se împlinește în slujirea omului și a comunității.

În orizontul culturii românești, credința nu reprezenta un domeniu separat al vieții, ci structura însăși a existenței, fiind aceea care oferă sens, ritm și direcție. Este îndeobște cunoscut faptul că Mihail Eminescu s-a format într-o asemenea lume, în care familia, Biserica, natura și cultura alcătuiau o unitate vie. De altfel, primele forme de expresie literară, artistică și muzicală s-au ivit în spațiul liturgic și monahal, iar limba română însăși s-a format și s-a șlefuit prin traducerea și rostirea textelor bisericești.

Opera lui Mihail Eminescu, deși adesea interpretată în cheia romantismului sau a pesimismului filozofic, conține o viziune profund marcată de acest orizont spiritual, în care vocația creatoare poate fi privită ca o slujire culturală. Prin cuvântul său, poetul a ridicat limba română la rang de instrument al revelației poetice, oferindu-i o muzicalitate și o profunzime fără precedent.

Critica literară românească a subliniat constant că opera lui Mihail Eminescu nu poate fi înțeleasă în afara unui „fond sufletesc” specific. George Călinescu observa că „Eminescu nu este un produs livresc, ci unul de adâncă sedimentare sufletească, format în cadrele unei familii patriarhale moldovenești”¹. În acest cadru, familia nu apare doar ca temă, ci ca matrice spirituală, încât, în poemul „O, mamă!”, relația dintre mamă și fiu transcende dimensiunea afectivă și devine o legătură eshatologică, care străbate moartea și timpul: „O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi / Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi…”.

Evlavia mamei, prezența monahiilor Fevronia, Sofia, Olimpiada (surorile Ralucăi Iurașcu), cărora le-au urmat Xenia Velisarie și Ruxandra-Epracsia, a călugărilor Iachint și Calinic, cântarea bisericească, pe care a descoperit-o în atmosfera de rugăciune de la Agafton, au contribuit decisiv la formarea tânărului Mihail. De aceea, sublinia Constantin Noica, Eminescu „nu vine dintr-un vid spiritual, ci dintr-o lume în care transcendența era trăită, nu teoretizată”[1]. O manifestare discretă a sfințeniei a cunoscut la Mănăstirea Agafton în statornicia, iubirea jertfelnică, răbdarea, ascultarea desăvârșită și curajul tăcut al mătușelor sale, virtuți care au rodit și în inima sa, la vremea potrivită. Pentru aceasta opera poetului pulsează o adâncă respirație ortodoxă, întrucât credința a rodit în vocația creatoare a poetului Mihail Eminescu.

Credința trăită în anii copilăriei a format o sensibilitate aparte, deschisă către nostalgia absolutului, într-o formă de căutare apropiată de o asceză intelectuală, în care cuvântul este chemat să exprime ceea ce depășește limitele limbajului. Dorul după Dumnezeu îl va exprima, de altfel, în construcții poetice alese: „…redă-mi credința”; „speranța mea tu n-o lăsa să moară”, iar „ideea eternității stăpânește mintea sa într-o asemenea măsură, încât una din atitudinile cele mai obișnuite ale poeziei sale este considerarea lucrurilor în perspectiva eternității (Tudor Vianu)”.

Credința a fost astfel fondul în care s-au adunat întrebările, neliniștile și aspirațiile sale, iar poezia – forma prin care acestea au fost rostite în mod exemplar pentru cultura română.

Astfel, Mihail Eminescu oferă și mărturia vie a modului în care credința trăită în familie poate rodi în vocația creatoare.

În Anul omagial al pastorației familiei creștine, ne reamintim că familia credincioasă este leagăn al vocațiilor, iar credința, atunci când este autentică, rodește întotdeauna: uneori, în taina chiliei, alteori, în strălucirea culturii. Exemplul familiei Eminovici oferă o lecție esențială pentru familia creștină contemporană: vocațiile nu se produc, ci se nasc. Ele nu sunt rezultatul unor ambiții personale, ci al unei atmosfere în care credința este trăită firesc. Atunci când familia se roagă, cultivă valorile credinței prin păstrarea legăturii cu Biserica, ea devine mediul potrivit pentru împlinirea vocației – fie ea familială, monahală, sacerdotală sau culturală.

Vocația creatoare este, astfel, rodirea darurilor pe care Dumnezeu le înveșnicește în inima omului, o lucrare tainică, în care harul dumnezeiesc și libertatea umană se întâlnesc. Din perspectivă creștină, darurile nu sunt simple aptitudini naturale, ci chemări care poartă în ele o responsabilitate: aceea de a fi cultivate și oferite mai departe, spre folosul comunității și spre slava lui Dumnezeu.

Darurile pe care Dumnezeu le-a înveșnicit în inima poetului Mihail Eminescu au rămas, adesea, neapreciate de către unii dintre contemporani. În tăcerea fidelității sale creatoare, care a necesitat timp, răbdare, asceză și discernământ, vocația creatoare a poetului național s-a maturizat printr-o căutare neobosită a sensului. Opera sa a devenit cunoscută tot mai mult și s-a transformat într-un bun comun, capabil să lumineze conștiințe, să modeleze, să confere noi sensuri de înțelegere a limbii române și să hrănească suflete. Astfel, vocația creatoare a poetului se arată ca o formă de dăruire continuă, care recunoaște un adevăr fundamental al experienței creștine: credința trăită rodește întotdeauna, chiar dacă roadele sunt diferite. Unele se văd în tăcerea chiliei, altele, în lumina culturii, altele, în discreta fidelitate a vieții de familie. Toate însă își au rădăcina într-o credință transmisă cu răbdare și jertfă, mai ales prin femeia creștină – mamă sau monahie –, care rămâne, ieri și astăzi, una dintre cele mai frumoase căi prin care Dumnezeu împărtășește iubirea și pronia Sa în lume, o lucrare pe care Biserica o așază în lumină în cadrul Anului comemorativ al sfintelor femei din calendar (mironosițe, mucenițe, monahii, soții și mame).

Suntem întru totul încredințați că pomenirea poetului nu a încetat niciodată în rugăciunile monahiilor și monahilor din familie, care i-au vegheat copilăria și tinerețea, și care, prin viața lor de ascultare și rugăciune, au fost modele de sfințenie discretă. Aceștia mijlocesc pururea înaintea Tronului Preasfintei Treimi, cerând ca sufletul lui Mihail Eminescu să fie așezat în lumina slavei dumnezeiești, neapusă și veșnică.

Veșnica lui pomenire din neam în neam!”