Atelierul de lectură patristică METANIA. 5. Sfântul Siluan Athonitul

Organizat cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Varsanufie și cu implicarea părinților profesori, atelierul literar caută să atragă atenția elevilor asupra frumuseții literaturii patristice, prin lectura unor opere literare ale Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe.

Tema atelierului literar din luna mai a fost Rugăciunea. În mijlocul elevilor a fost prezent Părintele Dumitru Piloiu, slujitor la Parohia Tuturor Sfinților Români din Râmnicu-Vâlcea. Întâlnirea a avut ca temei textul Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, care cuprinde însemnările Sfântului Cuvios Siluan Athonitul. După ce a fost prezentată pe scurt viața Sfântului Cuvios Siluan, Părintele Dumitru a rostit un cuvânt duhovnicesc rugăciune și libertate. În încheiere, elevii au cântat troparul Sfântului Cuvios Siluan și axionul: Cuvine-se cu adevărat. Toți cei prezenți la atelier au primit cartea cu însemnările Sfântului Siluan.

Următorul atelier de literatură patristică va avea loc marți, 3 iunie. În baza textului Cuvânt ascetic (despre discernământ) al Sfântului Diadoh, episcopul Foticeei, un invitat special va rosti un cuvânt de învățătură despre cunoașterea de sine și despre discernământ în viața tinerilor.

Fragmente din cuvântul Părintelui Dumitru Piloiu

Cunoașterea lui Dumnezeu încă din tinerețe este un mare privilegiu. Când omul ajunge să-l cunoască pe Dumnezeu, el rămâne fascinat. Și cu cât mai devreme are loc această cunoaștere, cu atât mai mare poate fi binele trăit de fiecare om în parte. Iar această stare bună este dublată, atunci când omul își dă seama de cât întuneric există în lipsa lui Dumnezeu. Numai în lumina prezenței lui Dumnezeu, omul poate conștientiza greutatea întunericului și nefericirea din acesta.

Rugăciunea este o mare taină. A vorbi despre rugăciune înseamnă a vorbi despre cea mai mare lucrare pe care o poate înfăptui, cea mai profundă cugetare a vieții, care este întărită în primul rând de iubire. Rugăciunea are ca scop final întărirea iubirii față de Dumnezeu și față de semeni. A filosofa și a iubi înseamnă a crede în mai mult decât îți poate oferi natura. Prin rugăciune, omul depășește limitele impuse de natură. Rugăciunea se adresează minții, dar și inimii. În rugăciune se concretizează iubirea, pentru că ea leagă între ele persoanele, pe omul care-L caută pe Dumnezeu și pe Dumnezeu Care Se pogoară la om.

„În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu” (Psalmi XLI, 1-2). Această stare a prorocului nu este strigătul de disperare al unui om lipsit de cele materiale. Psalmistul avea toate cele materiale. Și totuși, înconjurat de cele materiale, el se simțea însetat. Iar setea aceasta era după cunoașterea lui Dumnezeu. Toate bogățiile materiale nu pot potoli setea după Dumnezeu, Care este singurul izvor de apă vie. Hrana trupească nu sătură sufletul, nici băutura nu îi stinge setea. Hrana pe care o primește trupul este de o fire cu el și, de aceea, sufletul pătimește și suferă. Sufletul este nemuritor, este viu și însetat de viață. Și setea sufletului cu nimic nu poate fi stinsă, decât cu adevărata viață, care este la Dumnezeul Cel viu. Prin viața trupească, omul nu este cu nimic mai presus decât ființele necuvântătoare. Numai prin viața sufletului său, omul este mai presus decât toate făpturile și decât întreaga creație. Prin urmare, rugăciunea este o nevoie pentru viața sufletului. În lipsa rugăciunii, sufletul însetează și flămânzește, sufletul trăiește o criză.

Rugăciunea este plinirea iubirii. Cu un: Te iubesc!, îi spui celui drag: Te susțin întru totul! Dar, ce poate face omul, doar prin această declarație, atunci când cel drag suferă de pe urma unei boli sau a unei nedreptăți. Ce poți face, când cel drag este într-un examen? Împlinirea iubirii pentru un om are loc în rugăciunea pentru el. Prin rugăciune poți ajuta foarte mult, atunci când iubirea nu poate ușura necazul sau suferința celui iubit. Nu poate exista iubire, în lumea aceasta, fără rugăciune. Rugăciunea face minuni și între oamenii care nu se împacă între ei, dacă unul dintre ei se roagă lui Dumnezeu, zicând: Doamne, vorbește Tu în cugetul lui și în inima lui! Așa poți să-l ajuți și pe un om care nu acceptă nici un fel de sfat sau de ajutor. Când un om nu poate primi cuvântul sau iubirea noastră, el poate primi însă cuvânt și luminare de la Dumnezeu.

Într-o rugăciune, poate apărea chiar criza spirituală. Pentru că omul, adesea, se roagă lui Dumnezeu la vremea necazului. Rugăciunea de cerere se rostește cu tărie. Și când o rugăciune făcută cu durere nu este împlinită, atunci omul se poate supăra pe Dumnezeu. De ce nu ni se împlinesc toate dorințele? Pentru că mai întâi trebuie să săvârșim rugăciunea de mulțumire! De ce ne cere Dumnezeu mulțumirea? Pentru că numai atunci când îi mulțumim Lui pentru darurile primite, putem să ne încredem în bunătatea Lui și în purtarea Lui de grijă. Dumnezeu ne învață să mulțumim permanent. El mulțumește Tatălui întotdeauna, ca pildă pentru noi. Un părinte bun, și în lumea aceasta, învață copilul să mulțumească. Dar nu părintele are nevoie de mulțumirea copilului, ci copilul, pentru că el devine mai bun. Un copil care știe să mulțumească devine mai blând, mai fericit, mai smerit, mai milostiv spre ceilalți. Uitarea binelui primit naște multe patimi și scade iubirea dintre oameni. Un om care știe să fie recunoscător „merge liber în lumea aceasta”, cum învață Sfântul Nicolae Velimirovici.

Nu știm să ne rugăm! Dar avem modele nenumărate, în toate vremurile. Îi avem pe sfinți. Pentru că nu știm să ne rugăm, avem nevoie de povățuitori. Când ai povățuitor, toată grija revine duhovnicului. El este responsabil înaintea lui Dumnezeu. De aceea, este foarte important modul în care alegem duhovnicul. Să nu fie după criterii comode, ci potrivit iubirii de Dumnezeu și vieții virtuoase. Dacă ne lăsăm îndrumați de comoditatea trupului, atunci nu vom putea afla rugăciunea plăcută lui Dumnezeu. Omul trupesc nu știe să se roage, cum învață Apostolul Pavel: „Cei ce sunt după trup cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului” (Romani VIII, 5). Noi nu știm să ne rugăm, dar Duhul Sfânt Se roagă în noi cu suspine negrăite.