Izgonirea lui Adam din Rai

Așezând amintirea izgonirii lui Adam din Rai, nemijlocit înaintea începutului acestui Post, care se deschide ca o ușă de pocăință, Biserica ne pune înainte starea de nefericire în care e adusă omenirea prin păcate și din care scapă prin Hristos, urcând calea ostenitoare a postului, a înfrânării de la păcate, a pocăinței pentru ele. Ea ne vorbește de Adam. Dar prin Adam ea ne îndeamnă să ne gândim fiecare la noi înșine, căci fiecare repetăm, într-un anumit fel, pe Adam, înstrăinându-ne prin păcate de Dumnezeu și dobândind mântuirea prin drumul pocăinței pe care ni l-a deschis Hristos.

Dar să ne oprim o clipă la Adam și apoi să trecem la noi. Izgonirea lui Adam din Rai e starea de plâns în care s-a rostogolit acela, neținând porunca înfrânării dată lui de Dumnezeu. Preferând ascultarea de șarpe ascultării de Dumnezeu, dând drumul poftei sale în ciuda îndemnului de a o stăpâni, dat de Dumnezeu, şi călcând astfel porunca de a nu mânca din pomul oprit, care a fost primul post rânduit de Dumnezeu, Adam se rostogoleşte din viaţa plină şi fără de sfârşit în viaţa sărăcită şi muritoare şi din bucuria netulburată şi neîntreruptă într-o existentă frământată de puţine plăceri şi multe dureri, chinuită în timpul plăcerilor de conştiinţa necurăţiei lor şi de grija durerilor viitoare, mușcată în timpul durerilor de remuşcările pentru plăcerile trecute şi umbrită tot timpul de gândul neliniştitor al morţii sigure şi al iadului veşnic.

Şi firea noastră ar fi rămas scufundată în acest întuneric al tristeţilor şi al lipsei de conţinut spiritual pe pământ şi al iadului veşnic după moarte, dacă n-ar fi venit Hristos, care, începând cu postul cel de patruzeci de zile şi sfârşind cu moartea pe Cruce, a eliberat firea noastră de moarte şi de iad, de stricăciune şi durere, ridicând-o la viaţa nemuritoare şi la slavă dumnezeiască, biruind pe diavolul care voia să-l ispitească şi pe El cu mâncare, după asemănarea lui Adam. Neînfrânarea lui Adam a rostogolit firea omenească în nefericirea întunericului şi a morţii veşnice, înfrânarea Domnului Hristos a ridicat-o la viaţa netrecătoare şi la fericirea fără goluri.

Dar să privim şi la lumina altor pilde din Scriptură, rezultatele triste ale lăcomiei şi roadele binecuvântate ale postului. Dacă prin neînfrânarea protopărinţilor a intrat moartea în lume şi a împărăţit păcatul, pricinuind osânda firii noastre de la Adam până la Hristos, prin neînfrânarea urmaşilor lui Adam, a venit potopul peste tot pământul şi peste toţi oamenii din vremea lui Noe, pentru că nu mai sălăşluia Duhul lui Dumnezeu în ei, ci deveniseră numai trupuri. Datorită neînfrânării locuitorilor din Sodomă, întreaga cetate, cu locuitori cu tot, a fost mistuită de foc din Cer. Lăcomia l-a făcut pe Esau, fiul cel mai mare al lui Iacob, să-şi piardă, pentru un blid de linte, drepturile de întâi născut şi tot lăcomia le-a pricinuit fiilor preotului Eli o moarte năprasnică. Dimpotrivă, Moise s-a învrednicit să stea de vorbă cu Dumnezeu pe muntele Sinai, iar proorocul Ilie, după un post de patruzeci de zile, să vadă pe Dumnezeu pe munte, trecând ca o adiere uşoară ce închipuia Duhul lui Dumnezeu, sau harul Lui. Iar cetatea Ninive a scăpat prin postul de trei zile de pedeapsa înfricoşată ce o aştepta pentru păcatele ei. Toţi aceştia n-au adus prin neînfrânarea sau prin postul lor nenorocire sau binecuvântare peste lumea întreagă, ca Adam, sau ca Hristos, dar au adus peste ei înşişi.

Dar Scriptura ne pune aceste pilde sub privire, ca de la ele să ne întoarcem atenţia spre noi înşine. Ca oameni, am săvârşit şi noi păcate destule. Dar vom rămâne în ele, aşezându-ne în şirul celor ce s-au pierdut din pricina neînfrânării până la capăt, sau ne vom ridica din ele prin post şi pocăinţa, aşezându-ne în şirul celor ce s-au mântuit şi au primit binecuvântarea lui Dumnezeu?

Fiecare din noi îl poartă în sine pe Adam cel izgonit din Rai pentru neînfrânare şi neascultare de Dumnezeu. Dar fiecare se poate ridica de la starea lui Adam cel dintâi la starea lui Hristos, a lui Adam Cel de-al doilea. Fiecare din noi am încercat sentimentul izgonirii din Rai, prin căutarea cu lăcomie a plăcerilor necumpătate. Dar fiecare din noi poate urca iarăşi, urmând lui Hristos şi având ajutorul Lui, spre Raiul din care am fost alungaţi. A fi în Rai înseamnă a te simţi în preajma lui Dumnezeu, în convorbire cu El, a simţi adierea blândă a iubirii Lui, ca Ilie, a auzi glasul Lui vorbindu-ţi dulce, cu bunătate părintească. A fi în Rai înseamnă a te simţi neîntinat în cugetări, în doruri, în fapte. Căci numai cel curat simte pe Dumnezeu în preajma lui. A fi în Rai, încă trăind pe pământ, înseamnă a te simţi învăluit de o negrăită pace sufletească cu tine însuţi, cu Dumnezeu şi cu semenii, de o fericire calmă, egală şi parcă fără început şi fără sfârşit. A fi în Rai înseamnă a te simţi, chiar în mijlocul întâmplărilor tulburătoare şi schimbăcioase ale vieţii, neclătinat de ele, mai presus de ele. A fi în Rai înseamnă a te simţi adunat în cămara ascunsă, liniştită şi adâncă a inimii, acolo unde îşi face simţită Dumnezeu prezenţa Sa şi unde te poţi uni cu El, privind la cele din afară, fără să te tulburi şi fără să fii ispitit a-ţi părăsi acel fericit loc al salas-luirii tale şi al sălăşluirii lui Dumnezeu, preţuind nesfârşit mai mult dulceaţă lina şi curată a acelei împreună petreceri cu Dumnezeu decât plăcerile violente şi de un gust îndoielnic ale simţurilor. A fi în Rai înseamnă a gusta încă de aici arvuna vieţii şi a învierii lui Hristos în tine, căci înseamnă a-L simţi pe Hristos Însuşi în tine, ca izvor al unei vieţi noi în tine.

Dar câţi suntem acolo? Sau câţi suntem acolo în mod mai durabil? Cei mai mulţi suntem aproape necontenit, nu cu Hristos în Raiul adevăratei desfătări, ci nişte izgoniţi din Rai. Ne simţim înstrăinaţi de la faţa lui Dumnezeu prin păcatele lăcomiei după cele din afară, prin alipirea de suprafaţa lucioasă şi amăgitoare a lucrărilor ispititoare pentru trup. Ne simţim goliţi, sărăciţi de duhul lui Dumnezeu, de conţinutul unei vieţi care să ne hrănească sufletul cu adevărat. Ne simţim dezbrăcaţi de veşmântul de slavă al nevinovăţiei, cu care să îndrăznim să ne arătăm cu conştiinţa liniştită lui Dumnezeu şi semenilor noştri. Ne ascundem interiorul unul altuia şi lui Dumnezeu în frunzişul ruşinii, al unor aparențe înşelătoare. Tânjim de departe după pomul vieţii, fără să ne putem apropia de el şi să ne hrănim din el.

Dar, iată, Dumnezeu Cel Atotmilostiv ne deschide uşa unui drum care urca spre poarta Raiului şi spre pomul vieţii noastre, a unui drum spre Raiul din care am fost izgoniţi. E drumul pe care ni l-a netezit şi ni l-a făcut uşor Domnul Hristos, ducând El mai întâi pe acest drum firea noastră până la o slavă mai mare decât a avut-o la început, înainte de izgonirea din Rai, până la înviere şi proslăvire. Acum, Domnul Hristos ne cheamă şi pe noi pe acest drum pe care ni l-a deschis şi ni l-a arătat cu putinţă de străbătut de firea noastră. Drumul acesta e uşor pentru noi, căci Domnul Însuşi ne sprijină să-l străbatem, Domnul îl face împreună cu noi. E drumul postului, al înfrânării de la păcatele prin care sporim patimile noastre. E drumul întoarcerii noastre de la poftirea plăcerilor lumești spre poftirea celor spirituale şi dumnezeieşti. Dar e şi drumul pocăinţei pentru păcatele săvârşite prin poftirea nemăsurată a celor lumeşti, căci fără această părere de rău a pocăinţei, nu avem putere să ne înfrânăm în timpul postului de la poftele care conduc la păcat.

Fiind un drum care ne duce spre raiul nevinovăţiei, în care simţeam pe Dumnezeu şi din care ne-au scos păcatele, el nu e numai un drum de eliberare de anumite rele, ci şi un drum spre o ţintă pozitivă, spre dobândirea celor mai mari bunătăţi. E drumul care ne duce până la uşa Raiului, unde ne aşteaptă viaţă plină, fericită, nechinuită de griji şi pofte necuvenite. Deocamdată, prin post ni se deschide uşa drumului de pocăinţă, al regretului pentru păcate, arătat cu fapta, în exerciţiul ostenitor al înfrânării de la obişnuinţele păcătoase. Dar drumul ce ni se deschide mâine duce la uşa vieţii adevărate, care începe încă din existenţa pământească. De vom străbate cu stăruinţă acest drum al pocăinţei, vom ajunge la uşa Raiului, când - prin Taina Spovedaniei - vom primi iertare de păcate şi apoi ne vom uni cu Domnul Hristos Cel înviat în Sfânta Împărtăşanie, primind în noi viaţa Lui eliberată pentru totdeauna de moarte!

Căci nu ne putem întâlni înăuntrul nostru cu Domnul Cel înviat decât săvârşind şi noi, până la capăt, drumul curăţirii, urcând muntele Căpăţânii, pe care L-a urcat El, purtându-Şi Crucea. Numai acolo sus ni se deschide uşa Raiului şi întâlnim pe Domnul înviat. Numai biruind tot ce e josnic, tot ce e egoist în noi, urcând deasupra lor, prin suportarea ostenelilor acestui drum al înfrânărilor, ne vom putea învrednici de învierea cu Domnul, în lumina înălţimilor. În lupta cu răul din noi, în aceasta constă postul, acest exerciţiu la care ne cheamă Biserica, crucea pe care trebuie să o purtăm şi pe care trebuie să răstignim omul păcatului din noi, pentru a învia omul cel nou şi nemuritor, după chipul lui Hristos şi din puterea Lui. Şi exerciţiul acesta se prelungeşte vreme de şapte săptămâni, pentru că orice exerciţiu trebuie prelungit vreme mai multă, pentru a slăbi prin el anumite obişnuinţe ale firii şi a sădi în ea altele.

Dar viaţa la care urcăm prin aceasta străduinţa de dezobişnuire cu păcatul e nu numai un dar mai presus de înţelegere, ce ne vine din vistieria bunătăţii dumnezeieşti, ea e şi o sănătate trupească şi sufletească naturală, un echilibru redobândit al vieţii noastre. Putem înţelege aceasta, dacă ne gândim că postul la care ne cheamă Biserica acum nu e numai un exerciţiu de înfrânare de la lăcomia după plăcerile trupeşti, ci şi un exerciţiu de slăbire a patimilor sufleteşti, în care dezechilibrul vieţii noastre apare cu şi mai multă claritate. Căci suntem chemaţi nu numai la luptă împotriva necumpătării trupeşti, ci şi la luptă împotriva a tot felul de necumpătare sufletească. O astfel de necumpătare sufletească este mânia, o alta e ura împotriva aproapelui. Sufletul cuprins de ele s-a descumpănit cu totul, şi-a pierdut echilibrul şi măsură, s-a golit de linişte şi de dreapta judecată, e într-o adevărată stare de febră. Tot aşa este ţinerea minte a răului suferit de la cineva, aceasta nu mai dă pace sufletului, îl ţine în întregime sub stăpânirea ei, i-a luat orice libertate pentru alte gânduri şi îndatoriri. Cei stăpâniți de aceste patimi sunt ca nişte oameni beţi, sau care se dedau cu uşurinţă beţiei! Despre ei spune prorocul Isaia: „Vai, celor ce se îmbată fără vin“ (Isaia 28, 1). Sunt oameni chinuiţi, bolnavi, ajunşi incapabili de vreo treabă de om treaz, din pricina fierberii care este în ei. Sunt oameni ce se povârnesc uşor într-o parte, oameni în care toată energia sufletească e prinsă în slujba patimii ce se mişca în ei, ca o împărăteasă atotstăpânitoare şi care foloseşte toate puterile omului, numai spre răul lui şi al altora.

Postul fiind o înfrânare şi de la aceste patimi şi aducând o slăbire a lor, sufletul e ajutat prin aceasta să-şi redobândească echilibrul şi libertatea pentru o viaţă bogată, largă, liniştită, puternică şi folositoare lui şi altora.

Aceasta se vede şi din faptul că înfrânarea de la ură, de la mânie, de la ţinerea minte a răului, de la invidie înseamnă îngăduinţă, înţelegere, iertarea semenilor, bunăvoinţă faţă de ei, prietenie şi iubire. Ea alungă întunericul şi sporeşte lumina. Postul ne luminează întreaga făptură; de aceea, chiar în exerciţiul lui, nu trebuie să ne arătăm întunecaţi la faţă, ci tot mai luminaţi, ca unii ce ne eliberăm treptat de strânsoarea balaurului răutăţii, lăcomiei şi egoismului.

Astfel, timpul postului trebuie să ne fie nu numai prilej de tăiere de la noi a ceea ce e rău, ci şi prilej de cultivare a ceea ce e bun. În felul acesta, postul e un mijloc de tămăduire a bolilor noastre sufleteşti, un mijloc de însănătoşire. Şi cu siguranţă este şi mijloc de tămăduire sau de prevenire a unor boli trupeşti. Astfel, viaţa mai presus de fire pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu, - datorită postului -, se uneşte organic cu sănătatea naturală pe care o pricinuieşte postul. Viaţa de la Dumnezeu nu este contrară vieţii naturale, ci se de leagă cu aceasta, se adauga la aceasta. Precum Dumnezeu voieşte ca viaţa să avem, tot aşa voieşte ca şi sănătate să avem. Un om mântuit înseamnă şi un om sănătos: la minte, la voinţa, la simţire şi, în afară de unele excepţii, şi la trup. Fără îndoială postul îl ţinem pentru Dumnezeu, pentru viaţa mai presus de fire a învierii. Numai urmărind această viaţă prin post, el ni se face şi mijloc de sănătate sufletească şi trupească naturală. Din viaţa mai presus de fire se revarsă în noi puterea vieţii echilibrate, naturale. Postul trebuie să fie însoţit de pocăinţă pentru păcate, de dorinţa mântuirii. Dar aceste simţiri sunt îndreptate spre Dumnezeu, sunt susţinute de gândul la Dumnezeu. Un post din care lipseşte gândul la Dumnezeu poate să fie un regim, dar nu un post adevărat. Şi regimul nu se susţine decât cu puterile mărginite ale omului şi nu are decât efecte mărginite şi trecătoare. În nici un caz, el nu serveşte la mântuire şi la acea sănătate care se adapă necontenit şi tot mai bogat din viaţa mai presus de fire şi fără sfârşit a lui Hristos.

Să pornim deci la exerciţiul de înfrânare la care ne invită Biserica pentru cele şapte săptămâni, chemând pe Dumnezeu în ajutor, şi să stăruim în acest exerciţiu, însoţindu-l tot timpul de rugăciune către Dumnezeu, ca să ne ierte păcatele trecute şi să ne învrednicim a ne face părtaşi de Domnul Cel înviat.

Să repetăm în vremea lui, necontenit, împreună cu Biserica: „Sunt cuprins de deznădejde, aducându-mi aminte de faptele mele, Doamne, cele vrednice de toată osânda; că, iată, neuitându-mă la cinstitele Tale porunci, Mântuitorule, mi-am cheltuit viaţa mea. Pentru aceasta mă rog, curăţându-mă cu ploile pocăinţei, luminează-mă prin post şi prin rugăciuni, ca un Îndurat, şi nu Te scârbi de mine, Făcătorule de bine şi Preabunule“.

Părintele Dumitru Stăniloae
Glasul Bisericii, anul XLVI (1957), nr. 3