Independența naţională – simbol al demnității poporului român

Aniversăm anul acesta împlinirea a 145 de ani de la proclamarea Independenței României (10 mai 1877). În desfășurarea evenimentelor legate de acest act măreț al istoriei noastre, alături de Domnitorul Carol I, de oamenii politici ai timpului şi de armata țării, Biserica Ortodoxă Română a îndeplinit un rol de seamă prin slujitorii sfintelor altare, prin viețuitorii din mănăstiri şi prin credincioșii săi mireni.

La apelul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, sute de călugări şi călugărițe s-au angajat voluntari în armata română, în calitate de infirmieri sau brancardieri.

Ierarhii Bisericii noastre au susținut financiar Crucea Roșie Română, aflată la început de drum. În toate eparhiile au fost formate comitete de preoţi care se ocupau cu strângerea de ajutoare (bani, îmbrăcăminte, alimente) pentru susţinerea armatei, a văduvelor şi orfanilor de război[1].

Biserica Ortodoxă Română a avut un rol important în susținerea soldaţilor români, cărora preoții militari le-au insuflat curajul şi bărbăția, întărindu-le încrederea în victorie şi în dreptatea cauzei pentru care luptau. Trupele române au fost însoțite pe câmpurile de luptă, la Grivița, Plevna, Rahova, Smârdan şi Vidin, de preoți ortodocși încadrați în serviciul religios al armatei, iar o parte dintre ei şi-au dat viaţa în chip eroic pe câmpurile de luptă. Meritele deosebite ale clerului român în Războiul de Independenţă au fost recunoscute şi apreciate. Cei care au supravieţuit războiului au fost decoraţi cu medalii – „Virtutea militară“, „Serviciul credincios“ – sau au primit ordinul „Steaua României“ în diferite grade.

După încheierea războiului, pentru susţinerea orfanilor de război, Biserica Ortodoxă Română a organizat, în mănăstiri, orfelinate şi şcoli pentru copii, precum şi bolniţe (infirmerii) pentru invalizi.

După încheierea Războiului de Independenţă, poetul Mihai Eminescu şi scriitorul Ioan Slavici au fost printre primii intelectuali români care au lansat şi susţinut ideea construirii unei catedrale naţionale, ca semn de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru dobândirea Independenţei României, adică un edificiu bisericesc cu valoare de simbol naţional[2].

Astăzi, toți cetățenii României avem datoria să păstrăm şi să cultivăm darul sfânt al independenţei naţionale ca fiind un act de dreptate şi un simbol al demnității poporului român, obținut cu multe jertfe de vieți omenești şi cu multe eforturi spirituale şi materiale, spre binele României şi bucuria românilor de pretutindeni.

La mulţi ani, România!

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

NOTE

[1] Preot Prof. Dr. MIRCEA PĂCURARIU, „Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, vol. 3, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, p. 339.

[2] Nicolae Şt. Noica, „Catedrala Mântuirii Neamului – istoria unui ideal”, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2011, p. 51.