Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie: „Crucea Domnului devine pentru creștin putere de a restabili comuniunea pierdută”

În continuare, Chiriarhul Râmnicului a precizat: „Prin Jerfa Mântuitorului Hristos pe Cruce se restabilește starea de comuniune dintre Dumnezeu și om. Biserica este astfel locul reîntâlnirii omului cu Dumnezeu, al unității dintre cele de sus cu cele de jos: „Să laude cu un glas cerul și pământul, că pusă este înaintea tuturor preafericita Cruce, pe care fiind pironit trupește, Hristos S-a sfârșit”. Cu cât e omul mai apropiat de Dumnezeu, cu atât el este mai apropiat de semenii lui; cu cât e mai îndepărtat de El, cu atât stă într-o sciziune tot mai profundă și cu aproapele. Doar Hristos Cel Înviat îi poate ține pe credincioși să rămână neabătuți în „unitatea Duhului întru legătura păcii” (Efeseni IV, 3).

Pentru a ajunge la înviere trebuie să-L urmăm pe Hristos întru pătimirile Sale, așa cum nici Învierea nu este despărțită de cruce. Răbdarea necazurilor de zi cu zi devine, la modul cel mai real, motiv al bucuriei. Hristos Însuși îi fericește pe cei ce suferă și sunt prigoniți pentru numele Lui și îi îndeamnă să se bucure întru nădejdea dobândirii Împărăției Lui Celei veșnice.
Bucuria desăvârșită este posibilă doar prin desființarea păcatului și a tristeții pe care o aduce el. Hristos nu ne vrea a fi niște oameni speriați și indiferenți, ci pururea alături de El, la picioarele Crucii pentru a ne arăta Învierea, Marea Taină a Frumosului și a Binelui.

Părintele Dumitru Stăniloae sesizează că: „În felul acesta, crucea lui Hristos e așezată în Biserică ca într-un paradis restabilit, sau ca un început de restabilire a lui. Din ea învățăm și luăm putere să ne comportăm față de natură nu ca unii ce ne lăsăm ispitiți de plăcerile ce pot fi oferite sensibilității noastre trupești ieșite de sub puterea spiritului, ci ca unii ce facem efortul să ne întărim spiritul în contact cu ea, într-o continuă transcendere spre Dumnezeu, chiar dacă acest efort e împreunat cu nu puțină suferință”.

Sfinții își închină cu totul viața lui Dumnezeu și își supun voii lui Dumnezeu propria voie. Prin ascultarea de voia lui Dumnezeu, omul revine la ordinea dumnezeiască, dinaintea căderii în păcat. Prin ascultare, omul își însușește voia dumnezeiască, lepădându-se de voia proprie, astfel se face pe sine părtaș vieții dumnezeiești, dobândind ca dar Duhul Sfânt. Astfel, se reliefează importanța ascultării în viața omului și, mai ales, în viața celui ce se leapădă de toate ale lumii acesteia și dorește să își ia crucea și să-L urmeze pe Hristos. Temelia sporirii duhovnicești este ascultarea de Dumnezeu prin părintele duhovnicesc”.