Eşti aici

Sfântul Neagoe Basarab, protector al Ortodoxiei, conducător luminat și domn evlavios

28 Septembrie / Cultural

Cuvântul de binecuvântare al Înaltpreasfințitului Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, prezentat în cadrul Simpozionului „Sfântul Neagoe Basarab, izvor de spiritualitate românească”, desfășurat la Mănăstirea Ostrov, marți, 28 septembrie 2021.

La sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea, Țara Românească trebuia să reziste ascensiunii otomane, iar rezistența nu era doar una a armelor, ci una prin cultură și spiritualitate.

Tratatul de la Buda, din anul 1503, care se extindea și asupra Țărilor Române, asigurându-le autonomia, cu condiția de a plăti Porții tributul stabilit la 8000 de galbeni, conferea țării o poziție echidistantă și un anumit grad de independență. Dualitatea relațiilor, ca și luptele pentru putere dintre Craiovești și Radu cel Mare, îl vor impune pe tron, după moartea lui Radu cel Mare (1508) pe Mihnea, fiul lui Vlad Țepeș, care, va fi însă înlăturat de la domnie și, din anul 1512, va fi așezat pe tron Sfântul Neagoe Basarab. Legitimându-și descendența din neamul ilustru al Basarabilor, crescut în familia Craioveștilor, Sfântul Neagoe reamintește în acest secol greu apăsat de pericolul otoman de tradiţia imperială bizantină, transformând Ţara Românească într-un centru al lumii ortodoxe al cărei culturi era, eminamente, una religioasă.

Supranumit „Marc Aureliu al Ţării Româneşti, principe, artist şi filosof” de către B. P. Hasdeu, „domn cu apucături împărăteşti” în aprecierile lui Nicolae Iorga, sau „unul dintre cei mai culţi domni ai noştri din vechime” de către Ioan Bogdan, Sfântul Neagoe Basarb a fost un conducător luminat și un domn evlavios,  un gânditor politic și un poet de mare erudiție, ctitor de biserici și mănăstiri, fiind unanim recunoscut drept protector al Ortodoxiei în spaţiul balcanic.

Primise o educație și o cultură aleasă, în limba slavonă, specifică acelei vremi, „religioasă în primul rând, dar nu numai religioasă[1], în atmosfera vieții cărturărești de la Mănăstirea Bistrița, sub îndrumarea starețului Macarie, unde, alături de slavonă, a învățat și limbile greacă și latină, care i-au oferit posiblitatea de a citi cele mai importante opere, căutând în permanență să-și desvârșească formarea sa intelectuală și artistică, deopotrivă cu inițierea în arta militară și politică. Experiența sa administrativă și politică s-a datorat implicării în multe dintre evenimentele curţii domneşti și a călătoriilor în Ungaria şi la Constantinopol, unde a stabilit relații cu anumite personalități din Imperiul Otoman, cât și din Transilvania și Moldova.

Impactul hotărâtor asupra personalității sale va fi dat de întâlnirea cu patriarhul Nifon al II-lea al Constantinopolului, chemat în Ţara Românească, pe la anul 1502, de voievodul Radu cel Mare (1495-1508), pentru a reorganiza şi întări viaţa bisericească, fiind cel care a întemeiat Episcopia Râmnicului în anul 1503. În urma unor neînțelegeri între Radu cel Mare și patriarhul Nifon, acesta din urmă a fost nevoit să se retragă din scaun, moment în care, scrie Gavriil Protul:  „îi veni în ajutor un cocon de boieri, pe care-l chema Neagoe... Aşa făcu Dumnezeu din cele amare dulci şi din cele pizmaşe cu prieteşug, că aducea bucate pentru hrana sfântului, şi aievea şi într-ascuns, cu îndemnarea lui Dumnezeu. Iar fericitul Nifon îl întărea cu învăţăturile sale, ca să crească şi să se înalţe în toate faptele cele bune şi să se ridice în noroc bun şi să fie plăcut înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor“. Până în anul 1505, momentul plecării patriarhului Nifon din Țara Românească, Sfântul Neagoe se bucurase nu doar de sfaturile înțelepte ale Sfântului Mitropolit Nifon, ci a fost pătruns de învățătură isihastă de care nu era străin, întrucât copilărise la Mănăstirea Bistrița, unde călugării isihaști împleteau rugăciunea cu traducerea și copierea manuscriselor.

S-a întărit în credință și evlavie și prin apropierea duhovnicească de Sfântul Maxim Brancovici, întâiul episcop al Râmnicului, cu a cărui nepoată, Elena [Despina Miliţa],  fiica despotului sârb Iovan Brancovič, s-a căsătorit în anul 1504, având şase copii: Ion, Petre, Anghelina, Teodosie, Ruxandra şi Stana.

Cei nouă ani de domnie (1512-1521) au fost priviți de către B. P. Hasdeu „ca o epocă excepțională de pace şi de cultură în mijlocul unei întunecoase furtuni de multe secole”. Iar aceasta se datora, cu certitudine, abilităților sale diplomatice în care se oglindea deopotrivă vasta cultură și echilibrul interior, dar și o fină înțelegere a realităților vremii sale, pe care o cultiva printr-o amplă corespondență cu personalități ale vieții politice și cu cărturarii timpului. Experiența și meditațiile sale privitoare la conducerea statului se regăsesc în Învățăturile către fiul său Teodosie, lucrare considerată a fi un apogeu al culturii române, o sinteză a gândirii etice şi politice româneşti din secolul al XVI-lea, impregnată, într-un mod autentic, de învățătura isihastă[2]. Prin „întâia mare carte a culturii românești, constată Constantin Noica, neamul românesc participă, în felul lui la eternitatea ființei”[3]. După modelul împăraților bizantini, Sfântul Neagoe Basarab nu a fost preocupat doar de măreția domniei și ceremonialul curții, ci a scris el însuși o carte prin care „de pe orice plan al istoriei omenești, îndreaptă gândurile fiului său către cele veșnice”[4], deschizând un nou orizont al gândirii sociale și politice în cultura românească.

„Şi aceasta să nu le gândeşti că le grăiesc eu din capul meu, ci toate le-am aflat în Sfintele Scripturi şi ţi le grăiesc ca să-ţi fie de certare şi de învăţătură şi de toată trezvia şi chibzuiala şi bucuria ce va să fie. Deci să nu pară cuiva rău sau să aibă vreo împuternicie spre noi pentru aceste cuvinte, că pentru folosul sufletelor voastre ne-am nevoit, din adâncul inimii, şi v-am adus aminte”, scria Sfântul Neagoe.

Într-adevăr, lucrarea valorifică importante opere din Sfânta Scriptură și din literatura patristică, de la Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Efrem Sirul, scrierile Patriarhului Eftimie al Târnovei, ca şi unele cărţi populare de mare circulaţie: Alexandria şi Varlaam şi Ioasaf.  Autorul, care împlinise puțin peste treizeci de ani atunci când și-a început opera, dovedește un rafinament aristocratic cu o cadenţă de mare vibraţie retorică ce descoperă îndemânarea elocvenţei sale, dar și o autentică trăire a isihasmului românesc care oferă măsura culturii sale.

Nu doar a scris despre învățătura isihastă, ci a sprijinit mănăstirile Cutlumuș, Marea Lavră a Sfântului Atanasie, Ivir, Pantocrator, Vatoped, Xeropotam, Hilandar, Rusicon, Xenofont, Zografu din Muntele Athos, și oriunde a aflat că este nevoie, după mărturia lui Gavriil Protul: „ce să mai înmulţim cuvintele, spuind toate mănăstirile pre rând, că toate mănăstirile din Sfântul Munte al Athonului le-a îmbogăţit cu bani, cu sate, şi dobitoace încă le-au dat, şi multe ziduri au făcut şi fu ctitor mare a toată Sfetagora“. Şi continuă, amintind de „biserica cea mare sobornicească din Ţarigrad“, „sfântul munte Sinai“, „sfânta cetate a Ierusalimului, Sionul“, Meteorele de pe stânca Tesaliei, Tescaviţa, Cuşniţa, Cuteasca, Ascalon (Siria), apoi „toate câte sunt în Evrota, în Trachiia, în Elada, în Ahiia, în Eliric, în Cambaniia, în Elispod, în Misiia, în Machidonie, în Tetuliia, în Sermie, în Lugdonie, în Petlagonia, în Dalmaţiia şi în toate laturile de la răsărit până la apus, şi de la miază-zi până la miază-noapte, toate sfintele biserici le hrănea, şi multă milă pretutindenea da şi mai vârtos pe cei ce se înstrăinau prin pustii şi prin peşteri şi prin schituri fără de nici o scumpete îi hrănea, şi nu numai creştinilor fu mumă, ci şi păgânilor, şi fu tuturor tată milostiv, asemănându-se Domnului Celui Ceresc, care străluceşte soarele Său, şi plouă şi pe cei buni şi pe cei răi, cum arată Sfânta Evanghelie“.

Era, de fapt, rezistența pe care Sfântul Voievod Neagoe Basarab o arăta, nu prin arme, ci prin cultură și spiritualitate, în fața „acomodării” Europei de Răsărit la expansiunea islamului. După modelul bazileilor de odinioară, a invitat la sfințirea Mănăstirii Curtea de Argeș pe patriarhul Teolipt al Constantinopolului, pe mitropoliţii de Serres, Sofia, Midia şi Melichin, pe cei 20 de egumeni din Athos, sub conducerea protului Gavriil, alături de care s-au aflat egumenii mănăstirilor din ţară, în frunte cu mitropolitul Macarie şi un număr mare de preoţi şi credincioşi români.

În țară, a înnoit daniile vechilor voievozi către mănăstiri, a sprijinit mănăstirile Tismana, Cotmeana, Vișina, Dobrușa, cărora le-a oferit obiecte de cult și danii anuale bănești, a terminat Mănăstirea Dealu și a construit Mănăstirea Curtea de Argeș. La Mănăstirea Cozia, „unde şi preacinstitul… străbunul nostru Io Mircea marele voevod, a înnoit ctitoria[5], a refăcut frescele și a amenajat cele două fântâni care dăinuie până astăzi, iar o inscripţie protejată cu geam pe peretele de nord vest al bisericii aminteşte etapele refacerii mănăstirii în această perioadă „A acoperit această turlă, Io Basarab Voievod, în timpul egumenului Atanasie ... a maiestrului Maxim, veşnică pomenire în anul 7025 (1517)”.

Este ctitor și aici, la Mănăstirea Ostrov, unde între anii 1520-1522, a ridicat noua biserică cu hramul „Nașterea Maicii Domnului”, pe locul unei alte biserici. Avea să devină spațiul în care Despina Elena, călugărindu-se și primind numele Platonida, urma să-și înșiruiască lungul șir al lacrimilor izvorâte la moartea Sfântului Neagoe și, mai apoi, a fiului în care își așezase nădejdea bătrâneților sale, Teodosie. Monahia Platonida a petrecut în această oază duhovnicească 23 de ani, până la 30 ianuarie 1554, când, îmbolnăvindu-se de ciumă, s-a mutat la cele veșnice.

 Chipul luminos al Sfântului Voievod Neagoe Basarab a strălucit în toți acești 500 de ani petrecuți de la înveșnicirea sa, fiind pomenit în numeroase lăcașuri de cult în rândul ctitorilor și al binefăcătorilor, apreciat pentru Învățăturile sale care reflectă apogeul culturii române medievale și amintit între protectorii Ortodoxiei.

Binecuvântăm cu părintească dragoste organizarea Simpozionului „Sfântul Neagoe Basarab – izvor de spiritualitate românească”, invitându-vă să descoperiți mărețele sale ctitorii dar și profunzimea gândirii sale, oglindită în maiestuos chip în Învățăturile care au fost adresate nu doar fiului Teodosie, ci tuturor domnitorilor și conducătorilor țării care și-au împlinit cu jertfelnicie misiunea și, în mod aparte, fiecăruie dintre noi!

† Varsanufie

Arhiepiscopul Râmnicului

 

[1] T.G. Bulat, „Personalitatea religioasă a voievodului Neagoe Basarab al IV-lea”, Craiova,  în Studii și materiale de istorie medie, vol. V, 1962, p. 198.

[2] Andre Scrima, Despre isihasm, Ed. Humanitas, București,  2003, p.200.

[3] Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc. Ed. Humanitas, București, 1991, p. 11.

[4]  Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc. Ed. Humanitas, București, 1991, p. 15.

[5] Grigore Nandriş, Documente româneşti în limba slavă din Mănăstirile Muntelui Athos 1372-1658, Bucureşti, 1937, p. 42.

Alte articole despre: